Informații generale
Relieful
Prin amplasarea sa geografică, structura geologică a comunei Albeşti are un relief variat, pe teritoriul acesteia întâlnindu-se atât relief modelat de reţeaua hidrografică cât şi relief structural reprezentat de cueste,
dezvoltate în partea central-nordică a acesteia.
Altitudinea maximă de pe teritoriul comunei este de 722,6 m (Dealul Şapartoc situat în partea nord-estică a localităţii Şapartoc), iar cea minimă de 350 m (la confluenţa văii Dracului cu râul Târnava Mare).
Comuna are o energie de relief de 372,6 m.
Expoziţia versanţilor în cadrul comunei este predominantă:
- nord-sud în partea centrală a comunei;
- sud, sud-est şi sud-vest în partea central-nordică a comunei;
- nord, nord-est şi nord-vest în partea nordică extremă (în cadrul bazinului văii Jacu) şi central sudică a comunei.
Panta versanţilor este mai mare pe latura nordică şi sudică şi scade spre partea centrală şi a comunei. Aceasta este mai mare pe frunţile cuestelor şi a teraselor (25-350) şi scade pe spatele cuestelor (10-150), fundul văilor şi podul de terase (2-50).
Relieful actual al comunei este rezultatul mişcărilor de basculare a stratelor sedimentare de la marginea sudică a Dealurilor Târnavei Mici şi nordică a podişului Hârtibaciului datorită migrării spre exterior al sării,
eroziunii accentuate a reţelei hidrografice aferente pe formaţiunile sedimentare fragile existente în constituţia geologică, aceasta fiind stimulată şi de ariile de coborâre neotectonică din Culoarul hidrografic al Târnavei Mari, care a generat un relief de vale hidrografică cu deschidere largă.
Din punct de vedere al tipologiei reliefului comunei Albeşti, se pun în evidenţă trei forme majore distincte de relief (relieful de cuestă, relief de dealuri înalte şi relieful fluviatil) şi variate microforme de relief rezultate din combinarea factorilor locali cu cei generali de geneză şi modelare a reliefului.
Relieful structural, reprezentat de cueste, este rezultatul alternanţei formaţiunilor geologice cu rezistenţă diferenţiată la eroziune (argile în alternanţă cu marne şi gresii) şi mişcărilor de
basculare a stratelor sedimentare de la marginea sudică a Dealurilor Târnavei Mici datorită migrării spre exterior a sării.
Astfel, s-au produs fracturări ale stratelor şi înclinarea segmentelor rezultate dinspre vest spre est şi nord-sud. Cuestele rezultate (în partea superioară, pe spate, cuesta este protejată de factorii externi de eroziune de stratul de gresie, care are o duritate şi rezistenţă mai mare) au fruntea orientată spre sud, sud-est în Dealurile Târnavei Mici iar spatele spre nord, nord-vest.
Pe teritoriul comunei se pun în evidenţă două aliniamente de cueste dezvoltate în paralel în partea nordică a acesteia:
aliniamentul marginal, reprezentet de cuesta Faţa Târnavei, care este şi cea mai dezvoltată şi individualizată. Aceasta se dezvoltă între localităţile Sighişoara şi Ţopa pe direcţie V-E. Fruntea cuestei este bine individualizată datorită eroziunii fluviale excesive a Târnavei Mari, orientată pe direcţie sud, are o diferenţă de nivel de peste 173 m, pantă medie cuprinsă între 30-40° şi este afectată de intense procese de eroziune de versant. Lăţimea cuestei este în medie de cca. 3 km, în spatele frunţii dezvoltându-se muchia cuestei unde se semnalează cele mai mari cote altitudinale: Dealul Faţa Târnavei 523,8 m, Dealul Dămăcuş 470 m. Spatele cuestei este mult mai domol, cu o pantă medie de 8-15°, cu expoziţie nordică, nord-estică, fiind în prezent ocupat de terenuri agricole. La est de localitatea Ţopa se dezvoltă cuesta Faţa Topii, orientată tot vest-est, cu fruntea orientată pe direcţie sudică şi cu o altitudine maximă de 515,4 m în Dealul Priboi. Pe fruntea acestei cueste se sprijină flancul drept al barajului polderului Vânători, care deasemenea este afectată de intense procese de versant;
În spatele acestui prim aliniament de cueste se mai pune în evidenţă încă un aliniament median reprezentat de cuesta Bercuţilor, Piatra Smeului şi Gane, au o amploare mai mică de dezvoltare spaţială dar o mai mare dezvoltare altitudinală (550-650 m altitudine) şi respectiv direcţie vest-est / sud-vest - nord-est de orientare. Frunţile cuestelor sunt orientate pe direcţie sudică, sud-estică, acestea aflându-se în plin proces de retragere prin procese de modelare gravitaţională şi termică şi pluviale regresive.
La baza frunţilor cuestelor se dezvoltă o reţea hidrografică subsecventă, care are tendinţa de amplificare a cuestelor, prin drenarea sedimentelor transportate de pe versanţi.
Frunţile cuestelor sunt afectate de intense procese gravitaţionale de versant, cum sunt:
- alunecările de teren;
- solifluxii, care toate determină o intensă modelare şi retragere treptată a acestora.
Relieful de dealuri înalte
Acest tip de relief se dezvoltă pe teritoriul comunei atât în partea nordică în zona interfluviului dintre Târnava Mare şi Târnava Mică cât şi în partea sudică a acesteia în cadrul Podişului Hârtibaciului.
Acest tip de relief se caracterizează prin ampla dezvoltare a unităţilor deluroase cu altitudini ce depăşesc 650-700 m, masivitatea formelor de relief, energii mari de relief şi o intensă modelare gravitaţională
şi erozională în acelaşi timp.
Sectorul nordic de dealuri înalte reprezentat de interfluviul dintre Târnava Mare şi Târnava
Mică are o orientate vest-est acesta dezvoltându-se în totalitate pe teritoriul comunei şi fiind bine acoperit de păduri de
foioase (stejar-fag în ariile mai coborâte şi fag la partea superioară). Acest sector este atacat de afluenţii celor două
cursuri principale de apă care drenează comuna, astfel că, se pun în evidenţă procese intense de eroziune regresivă şi o
îngustare a interfluviului.
Sectorul sudic aferent comunei, care se încarează morfologic în cadrul Podişului Hârtibaciu, se
caracterizează printr-o fragmentare intensă în plan orizontal şi vertical al reliefului, datorită friabilităţii rocilor
constitutive, care fac ca zona să fie mai puţin favorabilă utilizării în scopuri economice şi de habitat, cu excepţia
creşterii animalelor prin păşunat şi exploatării fondului forestier. Prezenţa alternanţei stratelor de diferite constituţii
şi rezintenţe la modelare a determinat ca această zonă să fie renumită şi prin intensitatea şi ampoarea mişcărilor
gravitaţionale ale depozitelor sedimentare (alunecări de teren de tip glimee) care crează mari probleme mai ales în cazul
dezvoltării infrastructurii de transport şi comunicaţii (glimeele de mai mică amploare din bazinul superior şi mijlociu al
văii Şapartoc). Tot datorită friabiilităţii rocilor, văile au profile verticale foarte pronunţate care au determinat
dezvoltarea unor culmi deluroase înguste, cu mari energii de relief şi orientare sud-nord, care crează probleme în cea ce
priveşte valorificarea lor economică (se pretează numai la forme extensive de utilizare agricolă sau împăduriri, care ar duce
şi la o anumită stabilizare a dinamici versanţilor). în sectorul extrem al comunei, în aria superioară a bazinelor
hidrografice se pun în evidenţă mici bazinete mai puţin afectate de procese de versant, care au fost valorificate de vetrele
de aşezări (cazul localităţii Şapartoc).
Top
Relieful fluviatil
Relieful fluviatil este dezvoltat în valea Târnavei Mari, în care sunt puse în evidenţă toate
formele caracteristice acestui tip de relief. Valea Târnavei Mari la intrarea pe teritoriul comunei, execută o meandrare
foarte pronunţată, punându-se în evidenţă o abatere spre dreapta a cursului de apă datorită dezvoltării cursului pe un
aliniament de falii şi o dezvoltare limitată a văii (2 km lăţime la bază, 3-4 km la partea superioară), după care aceasta
intră într-un sector de îngustare pronunţată, dezvoltat în zona Sighişoara. Elementele morfologice ale văii sunt bine
dezvoltate în acest sector, însă au caracter asimetric, valea fiind mai bine dezvoltată pe stânga cursului de apă, iar cea
mai mare extindere o are terasa de luncă de 1-3 m altitudine relativă şi cu caracter cvasiorizontal. în afară de această
terasă se mai pun în evidenţă încă patru terase (terasa II de 4-8 m, terasa III de 8-12 m, terasa IV de 12-16 m, terasa V de
18-22 m altitudine relativă). Pe partea dreaptă a Târnavei Mari valea are caracter subsecvent, acesta determinând o eroziune
puternică a malului iar albia majoră şi terasa de luncă fiind slab dezvoltate iar pe anumite sectoare chiar lipsind. La
contactul cu cuesta Faţa Târnavei şi Faţa Topii a văii se pun în evidenţă glacisurile de contact care au tendinţă de a mai
atenua abruptul din fruntea cuestei.
În afară de elementele morfologice majore ale văii în cadrul acestora se mai pun în evidenţă
elemente morfologice relicte, cum sunt meandre părăsite, belciuge, precum şi elemente morfologice de tasare a cuverturii
sedimentare. Terasele sunt afectate de intense procese de versant, astfel că, acestea au caracter discontinuu (mai ales în
cazul celor superioare), fiind frecvent secţionate de văi sau organisme torenţiale bine dezvoltate.
Top
Clima.
Vreme frumoasă, cer mai mult senin, temperaturi ridicate vara, manifestarea secetei, iar iarna
cu precipitaţii neânsemnate cantitativ..
Temperatura medie anuală a aerului (C0) este cuprinsă între +80 + 90C în partea centrală şi
nordică a comunei şi scade la +60 + 80C, în partea sudică a acesteia, în zona deluroasă..
Temperatura medie a lunilor caracteristice este de:
- 40 – 60C în partea centrală şi nordică a comunei şi creşte la - 30 – 40C în partea sudică a
acesteia, în zona deluroasă, în luna ianuarie;.
+180 +200C în partea centrală şi nordică a comunei şi scade la +160 +180C în partea sudică a
acesteia, în zona deluroasă, în luna iulie..
Temperatura maximă şi minimă absolută (care reflectă într-o anumită măsură gradul incipient de
aridizare în zona de culoar a climei şi de ameliorare a acesteia în zona deluroasă împădurită), cu posibilitate de repetare
la un anumit interval de timp, au fost de +38.10C (înregistrat în data de 7.09. 1946 la Staţia Sighişoara) şi –31.40C
(înregistrat la data de 13.01. 1943 la Staţia Sighişoara).
Precipitatiile
Valorile medii ale cantităţilor lunare de precipitaţii căzute pentru lunile caracteristice sunt de:
- 30 - 40 mm în partea centrală şi nordică a comunei şi de 40 –50 mm în partea sudică a acesteia în zona deluroasă, pentru luna ianuarie;
- 80 - 100 în partea centrală şi nordică a comunei şi de 100 - 120 mm în partea sudică a acesteia, în zona deluroasă, pentru luna iulie.
Valorile mai ridicate ale cantităţilor de precipitaţi căzute în perioada caldă a anului
(intervalul aprilie-iulie) au mai degrabă caracter convectiv decât advectiv, aceasta deoarece, pe teritoriul comunei există
premise favorabile producerii acestor tipuri de precipitaţii (valea şi lunca Târnavei Mari alături de suprafeţe extinse
ocupate cu păduri, alimentează local atmosfera cu umiditate evaprată şi evaptranspirată, care pe fondul canalizării aerului
în culoar şi contactul cu versanţii sud-vestici ai Podişului Târnavei Mici iau o traiectorie ascendentă turbionară de
mişcare, generând astfel de precipitaţii)
Suma medie anuală a precipitaţiilor atmosferice se ridică la 650 - 700 mm, valori
caracteristice climatului de dealuiri medii şi înalte.
Cantitatea maximă de precipitaţii căzută în 24 de ore, în lunile caracteristice ale anului,
care reprezintă valori absolute, au fost de 50.7mm strat de apă în luna ianuarie şi de 59.0mm în luna iulie. Maxima absolută
a fost de 63mm/24h (06. 1922), valoare care sa produs pe fondul unor precipitaţii convective cu caracter torenţial. Aceste
valori exprimă existenţa favorabilităţii producerii unor astfel de precipitaţii pe teritoriul comunei, care pot avea impact
negativ asupra infrastructurii şi activităţilor economice.
Numărul mediu anual de zile cu precipitaţii (≥0.1mm) este de 120-130 zile, în partea centrală
şi nordică a comunei şi de 130 – 140 zile în partea sudică a acesteia în zona deluroasă, majoritatea acestora producându-se
în perioada caldă a anului, pe fondul unor mişcări convective ale aerului.
Numărul mediu anual de zile cu ninsoare este de 20-25 zile, în partea centrală şi nordică a
comunei şi de 25 – 30 zile în partea sudică a acesteia în zona deluroasă.
Numărul mediu anual de zile cu strat de zăpadă este de 60 - 80 zile pentru întreg teritoriul
comunei.
Top
Vânturile
Vântul (frecvenţă pe direcţii cardinale % şi viteză pe direcţii cardinale m/s)
Vântul pe teritoriul comunei este o componentă climatică permanentă pe tot cuprinsul anului,
iar situaţia acestuia se prezintă în felul următor pentru lunile caracteristice ale anului şi valoarea medie anuală:
|
Luna ianuarie: Frecvenţa medie pe direcţii cardinale: NE-10% NV - 6% N - 7% E - 5% S, SV,SE - 3% Viteza medie pe direcţii cardinale: NE-2 m/s NV- 1.8 m/s N- 1.5 m/s E - 1.4 m/s S, SV,SE - sub 1 m/s |
Luna iulie: Frecvenţa medie pe direcţii cardinale: NV- 13% N - 5% V - 5% NE-4% SE, S, SV - sub 3% Viteza medie pe direcţii cardinale: NV- 1.8 m/s N - 1.4 m/s V- 1.5 m/s NE- 1.3 m/s SE, S, SV-sub 1.2 m/s |
|
Anual: Frecvenţa medie pe direcţii cardinale: NV -8% N - 6% NE - 7% V - 5 % E - 4 % SE, S, SV - sub 3% Viteza medie pe direcţii cardinale: NV -2 m/s N- 1.8 m/s NE- 2 m/s V- 1.7 m/s E - 1.8 m/s SE, S, SV - sub 1.5 m/s |
Top
Hidrografia
Comuna Albeşti, aparţine de două bazine hidrografice de ordinul V, respectiv bazinul
hidrografic al râului Târnava Mică, cu dezvoltare în partea nordică extremă a comunei şi bazinul hidrografic al Târnavei
Mari, cu dezvoltare în partea central-nordică, centrală şi sudică a acesteia. Teritoriul comunei, este traversată median de
cursul Târnavei Mari. Afluenţii de stânga, de ordinul VI al Târnavei Mari sunt: valea Dracului, cu dezvoltare în partea
sud-vestică a comunei, valea Şapartoc, cu care confluează pe teritoriul localităţii Albeşti, valea Viilor, cu dezvoltare în
partea sud-estică a comunei. Afluenţii de dreapta, ai Târnavei Mari sunt: valea Rogoz, afluent de dreapta de ordinul VI şi
valea Borsolihul, afluent de ordinul VII al văii Rogoz.
Din cadrul bazinului hidrografic al Târnavei Mici, pe teritoriul comunei se dezvoltă valea Jacu
- afluent de stânga de ordinul VII al văii Veţca, rezultat din confluenţa pâraielor Carbola şi Tolcaşilor.
Cu excepţia Târnavei Mari, care are caracter alohton, iar caracteristicile hidrografice ale
acesteia reprezintă o sinteză a teritoriilor pe care le drenează, toate celelalte râuri se dezvoltă în totalitate pe
teritoriul comunei şi fac parte din categoria râurilor autohtone, specifice din punct de vedere hidrografic Podişului
Târnavelor în nord şi Podişului Hârtibaciului în sud.
Valea Târnava Mare, dezvoltată în partea centrală a comunei, pe direcţie
est-vest, este afluent de stânga de ordinul V al văii Târnava. La confluenţa cu valea Dracului, Târnava Mare are o lungime de
106 km calculat în amonte până la izvoare şi o suprafaţă bazinală de 1793 km2. La intrarea pe teritoriul comunei, Târnava
Mare are o altitudine de 357 m, iar la ieşire 350 m (confluenţa cu valea Dracului). Panta medie a cursului de apă este de 9 m
/ km, valoare medie calculată pentru cei 106 km, iar pe teritoriul comunei aceasta este de cca 1 m / km.
Debitul mediu multianual al Târnavei Mari (1950-1985) pe teritoriul comunei este de cca. 5,5
m3/s.
Deditele şi scurgerea maximă se realizează de obicei în perioada caldă a anului, rezultate din
topirea zăpezilor combinat cu precipitaţii lichide (martie-aprilie), din ploi cu caracter convectiv în intervalul mai-iulie
şi advective în intervalul octombrie-noiembrie. Urmărind repartiţia spaţială a viiturilor în raport cu geneza lor se constată
că în cadrul bazinului Târnavei Mari cca. 50 % din debitele maxime sunt generate de ploi. Debitele maxime anuale cu geneză
mixtă deţin cca. 45% din cazuri, iar cele rezultate din topirea zăpezilor au o pondere de 3-4%. Valorile calculate pentru
debite maxime cu asigurare de 1% sunt de cca. 725 m3/s, iar debitele cu frecvenţă de 0,1% pot depăşi 1270
m3/s (de tipul inundaţiilor din 1970). Debitele calculate pentru asigurări de 0.5% sunt de 870 m3/s,
pentru 5% de 440 m3/s iar pentru o asigurare de 10 % debitul poate atinge 345 m3/s (valori calculate
pentru staţia hidrometrică Vânători).
Debitele minime se produc de regulă în perioada rece ale anului când se înregistrează minimul
principal (cca. 1-1,5 m3 /s), aceasta datorat stocării precipitaţiilor sub formă de strat de zăpadă, mai ales în
zona montană şi în intervalul august-septembrie, care corespunde cu minimul secundar (cca.1,3-1,8 m3/s),
determinat de perioada instalării circulaţiei de blocaj peste Europa Centrală şi de Vest, ce determină o vreme călduroasă şi
lipsa precipitaţiilor, iar alimentarea bazinului se realizează preponderent din rezervele de apă subterană.
Fenomenele de îngheţ (gheaţă la mal, pod de gheaţă, curgeri de sloiuri de gheaţă, formare de
zăpoare etc.) au o producere în perioada rece a anului, cu producere posibilă în intervalul: a doua decadă a lunii noembrie -
a doua decadă a lunii martie. Intervalul calendaristic cu fenomene de îngheţ cu producere medie se încadrează în prima decadă
a lunii decembrie - a treia decadă a lunii februarie. Intervalul calendaristic de producere medie a podului de gheaţă se
încadrează în a treia decadă a lunii decembrie - prima decadă a lunii ianuarie.
Scurgerea solidă a aluviunilor în albia Târnavei Mari depinde de o serie de factori naturali şi
antropici (structura geologică şi tipurile de sol din cadrul bazinului hidrografic, gradul de acoperire cu vegetaţie, tipul
de agricultură, scurgerea medie lichidă, etc), aceasta fiind maximă în perioadele cu debite lichide mari ale anului şi minimă
în intervalul cu debite lichide mici. Valorile medii ale debitului solid sunt de cca. 10,2 kg/s (intervalul 1982-1988), iar
ale turbidităţii apei de cca. 300 - 450 g/m . Scurgerea medie de aluviuni în suspensie este de 0.7 -1.0 t/ha/an, valoare
valabilă pentru întreg teritoriul comunei.
Particularităţile hidrochimice ale apelor Târnavei Mari pe teritoriul comunei corespunde cu
zonalitatea internă a Bazinului Transilvaniei, dar este foarte mult influenţată de activităţile economice ce se desfăşoară în
amonte de comună (activitatea din sectorul industrial, agricultură, deversările de ape uzate de către localităţile urbane şi
rurale situate în amonte, etc.) astfel că, aceasta este de tip bicarbonatic calcic cu o mineralizare mijlocie de cca. 200-350
mg/l, aceasta fiind mai mare în perioada secetoasă şi scade în perioada apelor mari (cationi -52,1% Ca++, 18,9%
Mg++, 29% Na++K+; anioni - 20,8% SO-4, 17,5% Cl--, 61,7%
HCO-3). Duritatea medie a apei este de 6-8° G (grade germanice). În apa Târnavei Mari se mai întâlnesc
şi alte elemente chimice, care au origine antropică (amoniu 4,5-5,0 mg/l, fenol 0,002 mg/l, fosfaţi 0,12-0,44 mg/l, ferului
0,14-1,53 mg/l, substanţe organice: CBO5 - media anuală peste 4 mg/l, substanţe grase ca: lacolina) şi care pun în
evidenţă o poluare chimică a cursului de apă.
Aceste valori ale chimismului apei Târnavei Mari determină ca, calitatea generală a apei din
cadrul comunei să se încadreze în categoria II. Categoriile de calitate referitoare la elementele componente ale calităţii
generale sunt: regimul de aerare II, grad de mineralizare II, prezenţa substanţilor toxice şi speciale II.
Regimul hidric al văii Târnava Mare este unul complex, compus din regimul carpatic transilvan,
cu ape mari timpurii de primăvară, care durează 1-2 luni (martie-aprilie) viituri la începutul verii, ape relativ mici în
intervalul iulie-noiembrie, viituri în perioada de toamnă (cu o frecvenţă de 30-45%), ape mici de durată lungă în perioada
rece a anului şi cu alimentare pluvio-nivală şi subteran moderată, şi respectiv regimul pericarpatic transilvan, care se
distinge prin ape mari de scurtă durată de origine nivopluvială în luna martie şi cu viituri mai ales în perioada mai-iulie
generate de ploile convective care se dezvoltă în această perioadă a anului, iar alimentarea hidrică este de tip
pluvionivală. Prin interpunerea reciprocă cele două tipuri de regim, se asigură un debit permanent, cu ape mari de
primăvară-vară, ape medii în perioada de vară şi ape mici în perioada de iarnă.
Top
Valea Dracului, dezvoltată în partea sud-estică a comunei, în cadrul Podişului
Hârtibaciului (partea central-nordică a acestuia), izvoreşte de la o altitudine de 615 m de pe versantul nordic al dealului
Icoanei. Are o lungime de 8 km şi confluează cu Târnava Mare la o altitudine de 350 m la vest de localitatea Albeşti. Panta
medie a văii este de 33 m/km şi are o direcţie de dezvoltare sud-nord.
Suprafaţa bazinului hidrografic al văii Dracului este de 9 km2 şi are un coeficient de
sunuozitate de 1,08 (acest coeficient indică o meandrare mică, care înseamnă că valea are un profil în curs de dezvoltare,
care înseamnă o eroziune accentuată încă pe verticală a cursului de apă şi depunerea sedimentelor într-un con de dejecţie la
ieşirea din zona deluroasă).
Scurgerea medie hidrică pe bazin sub 2 l/s/km2, iar scurgerea medie de aluviuni în
suspensie pe bazin este de cca. 0,5 t/ha/an.
Altitudinea medie a bazinului hidrografic este de 510 m.
Suprafaţa fondului forestier din cadrul bazinului hidrografic este de 654 ha iar gradul de
acoperire cu pădure a bazinului este de 72,6 %, cea ce reprezintă o valoare foarte mare reportat la întreaga unitate a
Podişului Hârtibaciului, care asigură o scurgere echilibrată a precipitaţiilor şi o eroziune mică a solului.
Debitul mediu lichid anual este scăzut, situat de obicei sub 0,01 m3/s, iar
turbiditatea medie a apei este situată 250 - 500 gr/m . Cea mai mare parte a scurgerii hidrice se realizează primăvara
45-50%, pe când vara se scurg numai 8-10%, iar toamna se înregistrează cele mai scăzute scurgeri din an, sub 5%. Din punct de
vedere hidrochimic, apa văii Dracului se încadrează în clasa apelor bicarbonatice cu mineralizare de cca. 200-350 mg/l, iar
duritatea apei este de 6-8°G.
Regimul hidric se încadrează în categoria tipului pericarpatic transilvan, care se distinge
prin ape mari de scurtă durată de origine nivopluvială în luna martie şi cu viituri mai ales în perioada mai-iunie generate
de ploile convective care se dezvoltă în această perioadă a anului. În intervalul iulie-septembrie, când fenomenul de secetă
se amplifică, cursul seacă, punându-se în evidenţă fenomenul de băltire a apei în canalul de etiaj. Alimentarea hidrică este
de tip pluvionivală, iar în perioada de secetă hidrologică alimentarea se realizează din pânza freatică.
Top
Valea Şapartocului, afluent de stânga de oridinul VI al văii Târnava Mare,
dezvoltat în partea sudică a comunei, în cadrul Podişului Hârtibaciu (partea central-nordică a acestuia), izvoreşte de la o
altitudine de 603 m din Dealul Faţa, care reprezintă interfluviul dintre acesta şi valea Saeş. Confluează cu emisarul său în
cadrul localităţii Albeşti la o altitudine de 351 m. Are o lungime de 11 km iar panta medie a văii este de 23 m/km. Direcţia
de dezvoltare a văii este sud - nord, care se schimbă în sud-est - nord-vest în zona de confluenţă.
Suprafaţa bazinului hidrografic al văii Şapartoc este de 17 km2 şi are un coeficient
de sunuozitate de 1,08 (acest coeficient indică o meandrare mică, care înseamnă că valea are un profil în curs de dezvoltare,
care înseamnă o eroziune accentuată încă pe verticală a cursului de apă şi depunerea sedimentelor într-un con de dejecţie la
ieşirea din zona deluroasă).
Scurgerea medie hidrică pe bazin sub 2 l/s/km2, iar scurgerea medie de aluviuni în
suspensie pe bazin este de cca. 0,5 t/ha/an.
Altitudinea medie a bazinului hidrografic este de 539 m.
Suprafaţa fondului forestier din cadrul bazinului hidrografic este de 461 ha iar gradul de
acoperire cu pădure a bazinului este de 27,1 %, cea ce reprezintă o valoare medie reportat la întreaga unitate a Podişului
Hârtibaciului, care asigură o scurgere echilibrată a precipitaţiilor.
Debitul mediu lichid anual este scăzut, situat de obicei între 0.01-0.05 m3/s, iar
turbiditatea medie a apei este situată 250-500 gr/m3. Cea mai mare parte a scurgerii hidrice se realizează
primăvara 45-50%, pe când vara se scurg numai 8-10%, iar toamna se înregistrează cele mai scăzute scurgeri din an, sub
5%.
Din punct de vedere hidrochimic, apa văii Şapartoc se încadrează în clasa apelor bicarbonatice
cu mineralizare de cca. 200-300 mg/l, iar duritatea apei este de 6-8°G (grade germanice).
Regimul hidric se încadrează în categoria tipului pericarpatic transilvan, care se distinge
prin ape mari de scurtă durată de origine nivopluvială în luna martie şi cu viituri mai ales în perioada mai-iunie generate
de ploile convective care se dezvoltă în această perioadă a anului. În intervalul iulie-septembrie, când fenomenul de secetă
se amplifică, debitul scade la cca. 0,005 m3/s, punându-se în evidenţă fenomenul de băltire a apei în canalul de
etiaj, dar pentru perioade scurte de timp.
Alimentarea hidrică este de tip pluvionivală, iar în perioada de secetă hidrologică alimentarea
se realizează din pânza freatică.
Top
Valea Viilor, afluent de stânga de ordinul VI al văii Târnava Mare, dezvoltat
în partea sud-estică a comunei, în cadrul Podişului Hârtibaciu (partea central-nordică a acestuia), izvoreşte de la o
altitudine de 555 m şi confluează cu emisarul său în cadrul localităţii Albeşti, la o altitudine de 355 m. Are o lungime de
11,5 km iar panta medie a văii este de 17,3 m/km. Direcţia de dezvoltare a văii este sud - nord, care se schimbă în sud-vest
-nord-est în zona de confluenţă.
Suprafaţa bazinului hidrografic al văii este de 9 km şi are un coeficient de
sunuozitate de 1,15 (acest coeficient indică o meandrare mică-medie, care înseamnă că valea are un profil în curs de
dezvoltare, în prezent punându-se în evidenţă şi sectoare de eroziune în adâncime, cu în îngustare ale văii).
Scurgerea medie hidrică pe bazin sub 2 l/s/km2, iar scurgerea medie de aluviuni în
suspensie pe bazin este de cca. 0,5 t/ha/an.
Altitudinea medie a bazinului hidrografic este de 455 m.
Suprafaţa fondului forestier din cadrul bazinului hidrografic este de 150 ha iar gradul de
acoperire cu pădure a bazinului este de 16.6 %, cea ce reprezintă o valoare mică-medie reportat la întreaga unitate a
Podişului Hârtibaciului, care asigură o scurgere mai puţin echilibrată a precipitaţiilor.
Debitul mediu lichid anual este scăzut, situat de obicei de 0.001 m3/s, iar
turbiditatea medie a apei este situată 250 - 500 gr/m3. Cea mai mare parte a scurgerii hidrice se realizează
primăvara 45-50%, pe când vara se scurg numai 8-10%, iar toamna se înregistrează cele mai scăzute scurgeri din an, sub 5%.
Din punct de vedere hidrochimic, apa văii Viilor se încadrează în clasa apelor bicarbonatice cu mineralizare de cca. 200-300
mg/l, iar duritatea apei este de 6-8°G.
Regimul hidric se încadrează în categoria tipului pericarpatic transilvan, care se distinge
prin ape mari de scurtă durată de origine nivopluvială în luna martie şi cu viituri mai ales în perioada mai-iunie generate
de ploile convective care se dezvoltă în această perioadă a anului. În intervalul iulie-septembrie, când fenomenul de secetă
se amplifică, cursul seacă, punându-se în evidenţă fenomenul de băltire a apei în canalul de etiaj, dar pentru perioade mai
scurte de timp. Alimentarea hidrică este de tip pluvionivală, iar în perioada de secetă hidrologică alimentarea se realizează
din pânza freatică.
Top
Valea Rogoz, afluent de dreapta de oridinul VI al văii Târnava Mare, dezvoltat
în partea nordică a comunei, în cadrul Dealurilor Târnavei Mici (partea central-sudică a acestora), izvoreşte de la o
altitudine de 460 m de pe versantul nordic al Dealul Bârlibăşoaia, care reprezintă interfluviul dintre Târnava Mică şi
Târnava Mare. Confluează cu emisarul său la vest de localitatea Topa la o altitudine de 354 m. Are o lungime de 8 km iar
panta medie a văii este de 13 m/km. Direcţia de dezvoltare a văii este nord-sud, care se schimbă în nord-est -sud-vest în
zona de confluenţă.
Suprafaţa bazinului hidrografic al văii Rogoz este de 27 km2 şi are un coeficient de
sinuozitate de 1,24 (acest coeficient indică o meandrare mare-medie, care înseamnă că valea are un profil dezvolt, cu o
eroziune redusă în plan vertical a cursului de apă şi trecerea la o eroziune în plan orizontal, cu depunerea sedimentelor
într-un con de dejecţie la ieşirea din zona deluroasă).
Scurgerea medie hidrică pe bazin sub 2 l/s/km2, iar scurgerea medie de aluviuni în
suspensie pe bazin este de cca. 0,5 t/ha/an.
Altitudinea medie a bazinului hidrografic este de 473 m.
Suprafaţa fondului forestier din cadrul bazinului hidrografic este de 755 ha iar gradul de
acoperire cu pădure a bazinului este de 27,9 %, cea ce reprezintă o valoare medie reportat la întreaga unitate a Dealurilor
Târnavei Mici, care asigură o scurgere echilibrată a precipitaţiilor.
Debitul mediu lichid anual este scăzut, situat de obicei între 0,01-0,05 m3/s, iar
turbiditatea medie a apei este situată 250-500 gr/m3. Cea mai mare parte a scurgerii hidrice se realizează
primăvara 45-50%, pe când vara se scurg numai 8-10%, iar toamna se înregistrează cele mai scăzute scurgeri din an, sub
5%.
Din punct de vedere hidrochimic, apa văii Rogoz se încadrează în clasa apelor bicarbonatice cu
mineralizare de cca. 200-300 mg/l, iar duritatea apei este de 6-8°G (grade germanice).
Regimul hidric se încadrează în categoria tipului pericarpatic transilvan, care se distinge
prin ape mari de scurtă durată de origine nivopluvială în luna martie şi cu viituri mai ales în perioada mai-iunie generate
de ploile convective care se dezvoltă în această perioadă a anului. În intervalul iulie-septembrie, când fenomenul de secetă
se amplifică, debitul scade la cca. 0,005 m3/s, punându-se în evidenţă fenomenul de băltire a apei în canalul de
etiaj, dar pentru perioade scurte de timp.
Alimentarea hidrică este de tip pluvionivală, iar în perioada de secetă hidrologică alimentarea
se realizează din pânza freatică.
Top
Valea Jacu, afluent de stânga de oridinul VII al văii Veţca, dezvoltat în
partea nordică a comunei din confluenţa văilor Carbola şi Tolcaşilor, în cadrul Dealurilor Târnavei Mici (partea
central-nordică a acestora, în cadrul bazinului hidrografic al Târnavei Mici), izvoreşte de la o altitudine de 520 m de pe
versantul nordic al Dealul Bârlibăşoaia, care reprezintă interfluviul dintre Târnava Mică şi Târnava Mare. Confluează cu
emisarul său la nord-est de localitatea Jacu la o altitudine de 400 m. Are o lungime de 6 km iar panta medie a văii este de
20 m/km. Direcţia de dezvoltare a văii este sud - nord, care se schimbă în sud-vest - nord-est în zona de confluenţă.
Suprafaţa bazinului hidrografic al văii Jacu este de 7 km2 şi are un coeficient de
sunuozitate de 1,12 (acest coeficient indică o meandrare mică, care înseamnă că valea are un profil în curs de dezvoltare,
care înseamnă o eroziune accentuată încă pe verticală a cursului de apă şi depunerea sedimentelor într-un con de dejecţie la
ieşirea din zona deluroasă).
Scurgerea medie hidrică pe bazin sub 2 l/s/km2, iar scurgerea medie de aluviuni în
suspensie pe bazin este de cca. 0,5 t/ha/an.
Altitudinea medie a bazinului hidrografic este de 460 m.
Suprafaţa fondului forestier din cadrul bazinului hidrografic este de 130 ha iar gradul de
acoperire cu pădure a bazinului este de 18.5 %, cea ce reprezintă o valoare mică-medie reportat la întreaga unitate a
Dealurilor Târnavei Mici, care asigură o scurgere rapidă a precipitaţiilor şi posibilitatea de producere a viiturilor în
cadrul bazinului.
Debitul mediu lichid anual este scăzut, situat de obicei de 0,005 m3/s, iar
turbiditatea medie a apei este situată 400-600 gr/m3. Cea mai mare parte a scurgerii hidrice se realizează
primăvara 45-50%, pe când vara se scurg numai 8-10%, iar toamna se înregistrează cele mai scăzute scurgeri din an, sub
5%.
Din punct de vedere hidrochimic, apa văii Jacu se încadrează în clasa apelor bicarbonatice cu
mineralizare de cca. 200-300 mg/l, iar duritatea apei este de 6-8°G (grade germanice).
Regimul hidric se încadrează în categoria tipului pericarpatic transilvan, care se distinge
prin ape mari de scurtă durată de origine nivopluvială în luna martie şi cu viituri mai ales în perioada mai-iunie generate
de ploile convective care se dezvoltă în această perioadă a anului. În intervalul iulie-septembrie, când fenomenul de secetă
se amplifică, debitul scade la cca.0,005 m3/s, punându-se în evidenţă fenomenul de băltire a apei în canalul de
etiaj, dar pentru perioade scurte de timp.
Alimentarea hidrică este de tip pluvionivală, iar în perioada de secetă hidrologică alimentarea
se realizează din pânza freatică.
Top
Apele subterane ale comunei sunt bine dezvoltate în lunca şi terasele văii
Târnavei Mari şi mai puţin în partea nordică şi sudică a comunei în unitatea deluroasă cu relief de cueste.
Apele freatice au o importanţă deosebită in cadrul comunei relevând posibilitatea de dezvoltare
a localităţilor şi susţinerea unei agriculturi rentabile. Condiţiile fizico-geografice din cadrul comunei permit acumularea
diferenţiată a apelor freatice la diferite adâncimi. Alimentarea stratului freatic se realizează prin infiltraţii directe din
precipitaţii, aport subteran sau superficial de pe versanţi şi din reţeaua hidrografică. În general, în cadrul comunei se pun
în evidenţă două arii distincte de dezvoltare a apelor freatice:
- aria nordică şi sudică, deluroasă şi de cuestă;
- aria centrală, de culoar hidrografic şi zonă de confluienţă hidrografică.
În cadrul ariei nordice şi sudice a comunei, predominanţa formaţiunilor impermeabile aproape de
suprafaţă, favorizează scurgerea în detrimentul infiltraţiei, astfel încât, pânzele freatice capătă un caracter insuficient
şi superficial, acestea având caracter local, cu dezvoltare în cadrul văii Dracului, Şapartoc, Viilor, Rogoz, Jacu şi
afluenţii acestora, acest fapt determinând ca localităţile din partea nordică şi sudică a comunei să-şi amplaseze vatra în
cadrul văilor amintite.
Acumularea apelor freatice este posibilă în prezenţa depozitelor badeniene de argile şi marne,
cu intercalaţii de nisipuri şi nisipuri grezoase. Acolo unde nisipurile au slabă extensiune şi apele freatice au o dezvoltare
redusă. Favorabilitate pentru dezvoltarea apelor freatice o au şi tufurile vulcanice, care pot înmagazina importante
cantităţi de apă. Cuaternarul reprezentat de depozite aluvio-coluviale şi deluviale creează, la baza versanţilor de pe
spatele cuestelor şi de-a lungul "pseudoluncilor", zone cu exces de umiditate, cu influenţă negativă asupra calităţii
solului. La baza versanţilor din spatele cuestelor, se dezvoltă şi ariile de apariţie la suprafaţă a apelor freatice de-a
lungul unor aliniamente de izvoare. Pe fruntea versanţilor, în cuestă, datorita pantei accentuate, scurgerea superficială
este foarte rapidă, iar acumulările freatice au loc numai la baza lor. În cadrul sectoarelor de vale se formează apele
freatice de tip azonal, cum sunt cele din luncile văilor, care în mare măsură depind de regimul cursurilor hidrografice şi au
adâncimi de până la 5 m.
Adâncimea apelor freatice este în funcţie de grosimea depozitelor sub care se cantonează, de
exemplu, în ariile de confluenţă, unde depozitele coluvio-proluviale sunt bine dezvoltate, adâncimea acestora este la peste 4
metri. Calitatea apelor freatice, însă, este cea care ridica cele mai numeroase probleme.
Modulul scurgerii apei freatice în această arie a comunei este estimat sub 1
l/s/km2.
Calitatea acestora poate fi pusă în evidenţă prin studierea parametrilor fizico-chimici, cum ar
fi temperatura, gradul de mineralizare de la diferite niveluri sau din diferite perimetre ale comunei, duritatea apelor,
etc.
Temperatura apelor freatice variază funcţie de anotimp, menţinându-se în general mai ridicată
decât temperatura medie lunară multianuală a aerului toamna şi iarna, până spre primăvară, în timp ce vara temperatura apei
freatice este, evident, mai scăzută decât media atmosferică. Temperatura diferă şi funcţie de adâncimea nivelului
hidrostatic. Aceasta scade proporţional cu adâncimea, totodată existând o împingere a valorilor maxime termice spre lunile de
toamnă odată cu creşterea adâncimii.
O componentă esenţială a calităţii apelor freatice este gradul de mineralizare. În luncile
râurilor din aria de dezvoltare a formaţiunile marnoase în intercalaţie cu argile a determinat apariţia apelor
hidrocarbonatate.
O altă problemă o ridică prezenţa impurităţilor chimice, mai ales a compuşilor azotului,
nitraţii având o frecvenţă mai mare, acestea având origine antropică, rezultaţi din utilizarea agricolă a îngrăşămintelor
chimice. Mineralizarea apelor freatice variază funcţie de anotimp, ea creşte în perioada de vară şi toamnă şi scade
primăvara.
Duritatea apelor este şi ea ridicată, datorită substratului marnos, a specificului patului
stratului freatic, frecvenţei carbonatilor, clorurilor.
În cadru ariei centrale a comunei, de culoar hidrografic, apele freatice au condiţii foarte
bune de dezvoltare determinate de grosimea şi extinderea spaţială apreciabilă a formaţiunilor aluviale din lunca şi terasele
Târnavei Mari reprezentate de pietrişuri şi nisipuri. Pânza freatică este alimentată de apele Târnavei Mari, precum şi de
apele pluviale infiltrate în plan vertical sau prin glacisurile de contact dezvoltate la baza frunţii cuestelor din Dealurile
Târnavei Mici şi Podişului Hârtibaciului. Debitul pânzei freatice din această arie are caracter constant, nefiind influenţată
prea mult de fenomenul de secetă, aceasta deoarece beneficiază de o alimentare continuă din partea Târnavei Mari. În general
se pune evidenţă două nivele freatice în cadrul acestei arii, nivelul freatic superior, de terasă superioară, cu alimentare
preponderentă pluvială şi cu un nivel şi debit fluctuant şi respectiv un nivel freatic inferior, de luncă, cu alimentare
preponderentă hidrografică, cu nivel şi debit constant. Adâncimea de dezvoltare a apei freatice este variabilă aceasta fiind
de circa 5-8 m în cadrul teraselor superioare şi glacisului de contact, şi de 1-3 m în cadrul teraselor inferioare şi luncii,
unde se observă şi apariţia la suprafaţă a capetelor de strat freatic de-a lungul unui aliniament de izvoare.
Modulul scurgerii apei freatice în această arie a comunei este estimat la 2-4
l/s/km2.
Temperatura apelor freatice variază funcţie de anotimp, menţinându-se în general mai ridicată
decât temperatura medie lunară multianuală a aerului toamna şi iarna, până spre primăvară, în timp ce vara temperatura apei
freatice este, evident, mai scăzută decât media atmosferică. Temperatura diferă şi funcţie de adâncimea nivelului
hidrostatic. Aceasta scade proporţional cu adâncimea, totodată existând o împingere a valorilor maxime termice spre lunile de
toamnă odată cu creşterea adâncimii.
Gradul de mineralizare al apei freatice din această parte este scăzut, punându-se în evidenţă o
uşoară creştere a mineralizării spre arii de contact cu unitatea de cuestă. Această mineralizare este determinată de o
eficientă drenare a pânzei freatice de către cursul de apă major ale comunei, aceasta încadrându-se astfel, în cadrul
normelor de potabilitate, care însă este puternic afectat de calitatea apei din cursul Târnavei Mari (categoria II de
potabilitate), ce tinde să se degradeze datorită poluării industriale exercitate de oraşele şi obiectivele industriale din
zonă.
Apelele de adâncime ale comunei depind de complexitatea alcătuirii geologice al substratului
ale acesteia. Astfel, pe teritoriul comunei nu s-au pus în evidenţă ape de adâncime în formaţiunile de fundament. În
formaţiunile de cuvertură în unitatea de monoclin se pun în evidenţă ape de adâncime puternic mineralizate (sulfatate,
clorurate), care nu pot fi utilizate ca şi ape potabile sau industriale.
Top
Lacurile
Pe teritoriul comunei Albeşti se pune evidenţă acumularea hidrotehnică de tip polder - Vânători, dezvoltată în partea estică a localităţii Albeştii în albia şi lunca Târnavei Mari. Scopul amenajării acestui sistem hidrotehnic a constituit-o eliminarea riscului de inundabilitate a aşezărilor din cadrul culoarului Târnavei Mari la viituri cu caracter catastrofal. Polderul Vânători (reprezintă o arie care prin amenajarea unui baraj de greutate în formă de arc în cadrul văii, poate prelua unda de viitură cu caracter catastrofal prin inundarea spaţiului intern şi apoi cedarea treptată a volumui de apă) are un volum total de acumulare de 25 mln m3, suprafaţa acoperită de apă la un nivel normal de retenţie (NNR) fiind de 328 ha.
Top
Structura geologica si solurile
Pe teritoriul comunei se dezvoltă o gamă largă de tipuri de soluri. Cea mai mare răspândire o
au însă
solurile argiloiluviale (solurile brune argiloiluviale, brune luvice, luvisolurile albice) şi subordonat cambisolurile
(solurile brune eu-mezobazice), acestea constituind solurile zonale. Suprafeţe apreciabile deţin de asemenea solurile gleice,
pseudogleice şi negre clinohidromorfe din clasa solurilor hidromorfe, regosolurile, coluvisolurile, solurile aluviale şi
protosolurile aluviale, din clasa solurilor neevoluate. Solurile molice, formate din pseudorendzine şi cernoziomuri cambice
se întâlnesc sporadic, mai mult sub formă de tranziţie spre subtipurile molice ale precedentelor clase.
Argiluvisolurile. Acestea sunt solurile zonale dominante şi se dezvoltă în condiţii de drenaj
natural bun sau moderat şi cu apă freatică de regulă la peste 5 m adâncime. Climatul relativ umed a favorizat spălarea
sărurilor din profilul solului şi debazificarea accentuată a materialului mineral. Bioacumularea este slabă şi se limitează
la nivelul orizontului A. Odată cu accentuarea diferenţierii texturale pe profil, apar frecvent procese de pseudogleizare.
Solurile din această clasă au un potenţial de fertilitate moderat spre slab.
Tipurile cele mai reprezentative sunt solurile brune argiloiluviale, brune luvice şi
luvisolurile albice.
Solurile brune argiloiluviale Ao-Bt-C sau Cca şi brune luvice
Ao-El-Bt-C, sunt formate pe luturi, argile, marne, depozite de terasă, bogate în componente
bazice. Pe profil, diferenţierea texturală este mai slabă la soiurile brune argiluiluviale şi accentuată la cele luvice. În
orizontul Ao solurile brune argiloiluviale au un conţinut mijlociu de humus (2-3%), reacţie slab acidă-neutră (pH
6-7), iar gradul de saturaţie în baze ridicat (V>80%). La solurile brune luvice conţinutul de humus este mai scăzut (în jur
de 2%), reacţia este moderat acidă, iar gradul de saturaţie în baze poate să coboare până la 50%. Ambele tipuri sunt sărace
în P total (0,03-0,04% P). Sunt solurile cel mai mult folosite în agricultură, în multe cazuri apar terasate prin lucrări
agricole mai vechi. Din cadrul solurilor brune argiloiluviale se mai întâlnesc subtipurile: molic
(Am-Bt-C sau Cca), gleizat (Ao-Bt-CGo) şi pseudogleizat
(Ao-Btw-Btw-C), din cadrul solurilor brune luvice pe lângă cele tipice se mai întâlnesc şi
cele pseudogleizate (Ao-Elw-Btw-C şi Ao-Elw-BtW-C).
Luvisolurile albice ocupă suprafeţele relativ plane şi depresionare, cu drenaj extern slab la
altitudini cuprinse între 500-680 m. Se caracterizează prin profil bine diferenţiat textural şi prin prezenţa orizontului
Ea de acumulare reziduală a silicei. Luvisolurile albice au o reacţie puternic acidă (pH 4,5-5,5) şi complexul
absorbtiv puternic debazificat (V=25-50%). Sunt foarte slab aprovizionate cu substanţe nutritive. Conţin circa 2% humus de
calitate inferioară (alcătuit în special din acizi fulvici), foarte puţin fosfor total (0,03-0,06% P), conţin aluminiu şi
mangan mobili în concentraţii toxice pentru plante şi prezintă fenomene de imobilizare a fosforului prin formarea de fosfaţi
de aluminiu şi de fier, insolubili. Datorită materialului parental de natură argiloasă, diferenţierii texturale accentuate pe
profil şi reliefului predominant plan, luvisolurile albice prezintă frecvent fenomene de pseudogleizare, formând subtipurile
pseudogleizate (Ao-Eaw-Btw-C) şi pseudogleice (Aow-Eaw-
BtW-Btw-C).
Planosolurile se întâlnesc pe suprafeţe foarte reduse pe terasele superioare ale Tîrnavei Mari.
Au cel mai înaintat grad de podzolire, reacţia este puternic acidă (pH sub 5). În orizontul A conţinutul de argilă nu
depăşeşte 20%, în acest orizont apar frecvente separaţiuni fero-manganice. Sunt foarte bine diferenţiate textural, prezentând
profilul morfologic de tipul Aow-Elw-Btw-C sau
Ao-Elw-Btw-BtW-C. Datorită însuşirilor fizice, hidrofizice, chimice şi trofice
nefavorabile au o fertilitate foarte scăzută.
Cambisolurile. Sunt de asemenea soluri zonale formate în condiţii de drenaj natural foarte bun.
Din această clasă se întâlnesc numai solurile brune eu-mezobazice. Se dezvoltă pe material parental bogat în calciu şi alte
elemente bazice, în principal pe luturi, marne, depozite de terasă. Datorită conţinutului ridicat în elemente bazice al
materialului parental şi drenajului extern bun, debazificarea este slabă, fenomen ce împiedică migrarea coloizilor şi
diferenţierea texturală pe profil. Orizontul Ao este gros de circa 20 cm, cu structură grăunţoasă şi textură de
regulă mijlocie, nediferenţiată pe profil, profilul tipic al solului fiind Ao-Bv-C. În afară de sutipul
tipic frecvent se întâlneşte cel pseudogleizat (Aow-Bvw-Bv-C). Conţine 2-4% humus (uneori
peste 10-12%), alcătuit în mare parte din acizi huminici. Solurile sunt moderat aprovizionate cu substanţe nutritive. Sunt
foarte slab până la moderat aprovizionate cu P total (0,03-0,13% P), au reacţie moderat acidă până la neutră (pH 5,1-7,0) şi
gradul de saturaţie în baze ridicat. Au o fertilitate bună nu numai pentru păduri, ci şi pentru plantele cultivate.
În asociere cu solurile zonale, în funcţie de acţiunea unora dintre factorii pedogenetici
locali (rocă, umiditatea solului, microrelief etc.), se întâlnesc şi alte tipuri de soluri:
Molisolurile. Din cadrul acestei clase se întâlnesc pseudorendzinele, care sunt răspândite în
condiţii de relief accidentat în jumătatea superioară a versanţilor, pe versantul-cuestă drept al Tîrnavei Mari, pe un
material parental constituit din marne, marne argiloase şi argile marnoase care sunt bogate în carbonaţi şi conţin cel puţin
33% argilă. Au un profil relativ bine dezvoltat: Am-AC-Cpr Orizontul Am, are grosimea de
25-40 cm, structura glomerulară şi textura luto-argiloasă şi argiloasă, nediferenţiată pe profil. Solul este foarte bine
aprovizionat în humus (4-8%), saturat în baze (V=70-100%), bine aprovizionat în azot şi potasiu şi sărac în fosfor accesibil.
Pseudorendzinele au reacţie slab acidă-slab alcalină (pH 6,0-7,5) şi fertilitate mijlocie. Pot fi folosite (şi se folosesc)
pentru plantaţiile cu vii. Cernoziomurile cambice (Am-Bv-C) au caracter intrazonal şi posibil secundar,
au o fertilitate naturală bună, neutilizată însă la capacitatea lor maximă, se întâlnesc în centrul comunei în alternanţă cu
soluri brune argiloiluviale şi pe terenurile afectate de alunecări - cu regosoluri.
Solurile hidromorfe. Solurile negre clinohidromorfe (de fâneaţă)
Amw-BvwG-Bv-C; Amw-BvwG-CGo în general se asociază cu
pseudorendzinele, ocupând jumătatea inferioară a pantelor, versanţii cu alunecări, firul văilor şi mici bazinete de recepţie.
Sunt formate pe materiale parentale provenite din marne şi marne argiloase frecvent remaniate. Se caracterizează prin exces
de umiditate provenit din precipitaţii sau din izvoare de coastă. Din acest motiv orizonturile superioare sunt pseudogleizate
(Amw, Bvw), solul prezentând în acelaşi timp şi fenomene de gleizare (BVWG, CGo),
datorită pânzei de apă freatică temporară formată la mică adâncime. Profilul este bine dezvoltat. Orizontul Amw
are grosimea medie de 30-50 cm, este bine structurat, foarte bogat în humus de tip mull calcic (4-10%), cu textură
luto-argiloasă şi argiloasă, nediferenţiată pe profil. Solul are reacţie slab acidă (pH 5,7-6,8), este moderat saturat cu
baze (V=70-90%), bine aprovizionat cu azot total (0,2-0,5% N) şi potasiu, slab aprovizionat cu fosfor total (o,o4-0,06% P).
Solurile negre clinohidromorfe sunt umede o mare parte din an, slab aerate, compacte. În afară de subtipul tipic se mai
întâlneşte subtipul argiloiluvial A<>mw-Btw-Bt-C.
Solurile gleice ocupă suprafeţe mici în zona luncilor. Prezintă un orizont Ao gros
de 15-30 cm, urmat de AGo (20-30 cm) şi Gr. Textura este mijlocie până la fină, nediferenţiată pe
profil. Solurile gleice conţin 2-3% humus, au reacţie moderat acidă (pH 5,0-5,6), grad de saturare în baze redus (V=20-80%).
Sunt slab aprovizionate în fosfor total (0,04-0,06 P), compacte, excesiv de umede şi cu regim aerohidric defectuos.
Solurile pseudogleice se întâlnesc pe forme de relief plane sau microdepresionare, cu materiale
parentale cu textură fină, argiloasă, greu permeabile. Conţin în jur de 2% humus, sunt slab acide (pH 5,2-6,4), moderat
debazificate (V=60-80%), slab aprovizionate în fosfor total (0,04-0,06 P). Au o fertilitate scăzută mai ales datorită
regimului aerohidric necorespunzător. Profilul morfologic tipic este Aow-AoW-BW-C.
Solurile neevoluate sau trunchiate. Regosolurile sunt răspândite pe versanţii puternic
înclinaţi şi pe coastele cu alunecări, unde acţiunea de eroziune a apei este destul de activă, încât solificarea să nu poată
să avanseze, rămânând într-un stadiu incipient. Materialul parental neconsolidat, afânat (marne, argile, luturi, nisipuri)
este menţinut aproape de suprafaţă prin procese de eroziune geologică. Regosolurile au un profil scurt, de tipul
Ao-C. Orizontul Ao are 10-40 cm, cu un conţinut redus de humus (1-2%) şi substanţe nutritive. Sunt de
calitate slabă.
Prin eroziune accelerată, determinată de o folosire neraţională, precum şi datorită fenomenelor
de alunecare se ajunge la soluri descoperite, denumite erodisoluri, ale căror orizonturi rămase nu permit încadrarea într-un
anumit tip de sol.
La baza versanţilor sau pe versanţi, pe conurile de dejecţie prin acumulare de material
coluvial nehumifer într-un strat de peste 50 cm grosime, cu sau fără orizont A, se formează coluvisolurile.
În lunca Tîrnavei Mari se dezvoltă solurile aluviale şi protosolurile aluviale (aluviunile).
Sunt soluri tinere şi apar, în cea mai mare parte, pe depozite aluviale nisipoase sau fin mâloase. În funcţie de nivelul
apelor freatice pot apărea ca soluri aluviale gleizate în diferite stadii. Au o fertilitate foarte diferită, dar predomină
solurile cu o fertilitate ridicată (cel puţin unde s-au luat măsuri de prevenire a gleizării lor).
Procesele pedogenetice actuale. Procesele pedogenetice naturale sau preponderent naturale
specifice în prezent zonei (în mare parte aceste procese sunt coordonate indirect sau direct de factorul uman) sunt
bioacumularea, argiloiluvierea şi carbonatoiluvierea, argilizarea, gleizarea şi pseudogleizarea, acumularea reziduală de
CaCO3, eroziunea naturală.
Bioacumularea constituie esenţa procesului de pedogeneză şi constă în acumularea elementelor
biogene în orizontul de suprafaţă a solului. Este unul din procesele influenţate şi dirijate într-o mare măsură de către om.
Constă în formarea unui orizont A organo-mineral sau organic cambic (Ao) şi umbric (Au). Se observă
formarea unui orizont molic (Am) la argiluvisolurile şi cambisolurile de pe terenurile defrişate şi folosite ca
păşuni sau fâneţe (aşa numitul proces de „cernomizare" a solurilor silvestre).
Argiloiluvierea este variat de activă, crescând de la solurile brune argiloiluviale la
planosoluri. Se manifestă şi sub plantaţiile de pin, unde litiera acidă intensifică procesul de argiloiluviere, dar şi de
degradare a argilei. Intensitatea procesului fiind favorizată de natura humusului (mai mult sau mai puţin acid), este
influenţată şi de precipitaţiile acide, de sărăcirea progresivă în cationi bazici, precum şi de natura materialului
parental.
Argilizarea se realizează în solurile brune argiloiluviale în care abundenţa în acizi humici
nesaturaţi, sărăcirea în cationi bazici şi umiditatea temporară ridicată înlesnesc degradarea silicaţilor primari şi formarea
unui orizont B cambic.
Pseudogleizarea este legată de prezenţa temporară a apei stagnante în sol, cauzate de formele
negative sau aşezate ale reliefului şi de textura fină a orizontului B, ori a materialului parental. Iluvierea argilei
favorizează accentuarea pseudogleizării.
În lunci şi la baza versanţilor, unde apare influenţa apei freatice, procesul de pedogeneză
poartă amprenta diverselor grade de hidromorfism.
Caracterul de întinerire a solurilor este dat de o eroziune superficială naturală susţinută
(cum este cazul regosolurilor) sau este datorat materialului coluvial ori aluvial recent sau continuu depus.
Sub covorul vegetal natural (păduri, pajişti), factorii naturali conlucrează constructiv,
înlesnind formarea şi asigurând conservarea solului. Însă în urma scoaterii solului de protecţia vegetaţiei, mai ales pe
versanţi, chiar şi cu înclinări slabe, echilibrul natural a fost rupt şi s-au dezvoltat, în mod variat, procese
pedodestructive de eroziune şi deplasări în masă. Modificarea proprietăţilor fizico-chimice ale solurilor ca urmare a
scoaterii lor de sub influenţa formaţiunilor vegetale naturale, a diverselor tipuri de agrotehnici şi a influenţei plantelor
de cultură s-a produs destul de puternic, în sensul slăbirii acidităţii, ridicării gradului de saturaţie în cationi bazici
etc.
Vegetaţia
Vegetaţia comunei Albeşti se încadrează în seria de zonalitate vest-europeană, zona nemorală,
subzona stejăretelor mezofile, etajul nemoral de dealuri şi podişuri cu subetajele gorunului şi fagului şi fâşia de tranziţie
dintre ele, provincia biogeografică Central-Europeană Carpatică.
Pe lângă vegetaţia zonală, alcătuită dintr-un complex divers de formaţiuni şi asociaţii aflate
în concordanţă cu condiţiile fizico-geografice specifice, apar şi formaţiuni intrazonale sau azonale localizate în condiţii
specifice. Vegetaţia naturală cu caracter primar a fost înlocuită, în cea mai mare parte, de către formaţiunile secundare
seriale şi vegetaţia de origine antropică.
Din punct de vedere ecologic pe teritoriul comunei se întâlnesc formaţiuni herbacee naturale
primare, secundare şi derivate încadrate într-un spectru variat, de la cele mezoxerofile (xeromezofile) spre mezofile,
mezohigrofile, higrofile şi hidrofile, asociaţii forestiere aparţinând subzonei gorunului, subetajului nemoral al
cvercineelor, fâşiei de tranziţie spre făgete şi subetajului făgetelor, precum şi formaţiuni intrazonale de zăvoi, vegetaţie
sinantropă, alcătuită din comunităţi ruderale şi segetale, culturile agricole, vegetaţia decorativă ale grădinilor,
parcurilor, cimitirelor, şi plantaţiile forestiere.
Vegetaţia naturală herbacee este alcătuită aproape în totalitate din formaţiuni secundare,
instalate în locul pădurilor defrişate în perioada istorică (din subboreal până în prezent).
Asociaţii cu o puternică tentă xerofilă au fost întâlnite pe versanţii însoriţi ale abruptului
drept al Tîrnavei Mari, cum ar fi FESTUCETUM RUPICOLAE Burduja et al. 56, comunitate de fâşcă, şi FESTUCETO (RUPICOLAE) -
CARICETUM HUMILIS Soo 49, asociaţie de păiuş şi rogoz pitic, şi care este cea mai extinsă formaţiune cu caracter xerofil din
zonă. Sub formă de mici petice, în amestec cu precedenta se întâlneşte şi as. MEDICAGINI - FESTUCETUM VALESIACAE Wagner 41.
Pe versanţii însoriţi şi semiînsoriţi mai puţin înclinaţi în urma practicării unui păşunat exesiv se instalează, într-o fază
incipientă, comunitatea de amestec FESTUCETO (RUPICOLAE) - BOTROCHLOETUM ISCHAEMI Resm. 65, dacă însă fenomenul persistă, se
ajunge la o comunitate de bărboasă, fără valoare furajeră, BOTRIOCHLOETUM ISCHAEMI I. Pop 77. În zonele puternic erodate pe
solurile cu textură luto - argiloasă s-a instalat, după o fază succesională regresivă (şi care chiar poate fi observată pe
teren), asociaţia erodifilă SALVIO - FESTUCETUM RUPICOLAE (Zolyomi 37) Soo 64 cu subas. Thymio - salvietosum (Resm. et Floaşu
67) Ţucra 75, pe solurile erodate cu textură luto -nisipoasă instalându-se ass. CARICETUM HUMILIS Zolyomi 39 şi FESTUCETO -
POTENTILLETUM ARENARIAE Resm. et Floaşu 67 cu subas. Thymio - potentilletosum arenariae Resm. et Floaşu 67. Aceste asociaţii,
având o acoperire redusă a solului (10 - 50 %), nu opun practic nici o rezistenţă la eroziunea care se desfăşoară. În
arealele extrem de puternic erodate, dar şi pe râpa de desprindere a alunecărilor de teren active au fost semnalate
comunităţi monospecifice de podbal, Tussilago farfara (TUSSILAGINETUM FARFARAE Oberd. 49), sulfină, Melilotus officinallis,
pălămidă, Cirsium arvense, centauree, Centaurea spinulosa, C. micranthos, etc.
Asociaţiile mezoxerofile se continuu ca un set de cenoze cu caracter parţial primar, parţial
secundar, ocupând versanţii descoperiţi însoriţi şi semiînsoriţi mai puţin înclinaţi, zonele interfluviale uscate, în mosaic
cu fitocenozele de Festuca rupicola. Principalele asociaţii întâlnite sunt: THYMO COMOSI - FESTUCETUM RUPICOLAE (Csuros 59)
I.Pop et Hodişan 85, CARICI HUMILIS - BRACHYPODETUM PINNATI Soo (42) 47 şi BRACHYPODIO PINNATI - FESTUCETUM RUPICOLAE Mahr.
65, edificate de obsigă, Brachypodium pinnatum, AGROSTIDETO - FESTUCETUM RUPICOLAE Cs.-Kaptalan (62) 64 care, îmreună cu alte
comunităţi la edificarea cărora participă iarba vântului, Agrostis capillaris prezintă cea mai mare importanţă pentru comună,
atât prin suprafaţă, cât şi prin calitatea pajiştilor, AGRORYRETUM INTERMEDIAE Dihoru 71, ce se înfiripează ca pâlcuri cu
extensiune variabilă compacte şi sărace în specii în mijlocul celorlalte asociaţii.
Asociaţiile mezofile. Sunt predominant de origine secundară, rezultând în urma defrişărilor
pădurilor din zonă, ce au avut loc atât în trecut, când s-au efectuat predominant pentru extinderea terenurilor cultivate şi
păşunilor, cât şi în prezent, predominant pentru material lemnos comerciabil. Formaţiunile predominante sunt cele edificate
de păiuş cu iarba vântului, AGROSTIO TENUIS - FESTUCETUM RUPICOLAE M. Csuros-Kaptalan 56. În arealele microdepresionare şi pe
glacisurile de la baza versanţilor pe soluri cu început de gleizare sau pseudogleizare, sunt frecvente asociaţiile de firuţă
de câmp şi păiuş de câmp FESTUCETUM PRATENSIS Soo 38 şi POETUM PRATENSIS Rav. et al. 56, lor deseori adăugându-se iarba
câmpului, AGROSTIDETUM STOLONIFERAE (Ujvarosi 41) Burduja et al. 56 cu subas. Eleocharetosum Soo (33) 71, AGROSTIDETO
-FESTUCETUM PRATENSIS Soo 49, LOLIETUM PERENNIS Safta 43 şi asociaţii edificate de coada vulpii, ALOPECURETUM PRATENSIS
(Regel 25) Steffen 31 şi RANUNCULO REPENTIS - ALOPECURETUM PRATENSIS Ellmauer 33 cu subas. Geranietosum pratensis
Zaliberova 82. FESTUCO RUBRAE - AGROSTIDETUM CAPILLARIS Horv. 51 cu subas. Nardetosum, o altă formaţiune mezofilă, se
găseşte instalată în locul făgetelor defrişate mai demult de pe platourile înalte din sud, iar SENECIONI SYLVATICI
-EPILOBIETUM ANGUSTIFOLII R. Tx. 37, instalată în locul pădurilor defrişate recent.
Într-o categorie separată se înscriu asociaţiile mezofile ale "lizierelor de pădure" din clasa
TRIFOLIO -GERANIETEA, şi care cuprind plante herbacee înalte, ce dezvoltă fitocenoze ades luxuriante, cu un grad ridicat de
biodiversitate, uneori ele au un caracter primar şi, limita pădurilor retrăgându-se în urma defrişărilor, au rămas izolate
sub formă de petece insulare în mijlocul pajiştilor mezofile secundare. Pe locurile umede semiumbrite de la liziera pădurii a
fost semnalată asociaţia ARUNCO - PETASITETUM ALBI Br.-Bl. et Sutter 77. La marginea pădurilor de fag, de-a lungul pâraielor
sau lângă izvoare pe terenuri plane se întâlneşte, uneori sub formă luxuriantă o asociaţie endemică regională şi anume
TELEKIO - PETASITETUM HYBRIDI (Morariu 67) Resm. et Raţiu 74 cu subas. Aruncetosum dioici, iar pe locurile semiumbrite în
pantă TELEKIO SPECIOSAE -ARUNCETUM DIOICI Oroian 98.
În afara de acestea se mai pot semnala câteva asociaţii mezofile spre mezoxerofile, precum
INULO ENSIFOLIAE - PEUCEDANETUM CERNARIAE Kozlowska'25, TRIFOLIO - AGRIMONIETUM Th. Muller 61 şi STACHYO - MELAMPYRETUM
BIHARIENSIS Coldea et Pop 92, ultimele două - destul de comune.
Asociaţiile herbacee mezohigrofile şi higrofile. Se întâlnesc la baza glacisurilor şi în
luncile Tîmavei Mari şi afluenţilor ei în areale cu stratul freatic aproape de suprafaţă, în zonele fontinale şi în arealele
microdepresionare, pe soluri gleizate, gleice, pseudogleizate şi pseudogleice. Totuşi , cele mai importante suprafeţe se află
în lunca Tîrnavei Mari, ai afluenţilor săi, V. Şapartoc, V. Hotarului, V. Dracului, dar mai ales a afluentului drept V.
Rogoz.
Principalele asociaţii mezohigrofile reperate sunt: ARRENATHERETUM ELATIORIS (Br.-Bl. 19 s. [.)
Scherrer 25, Soo 69 cu suass.: Hocetosum Csuros, Trisetosuum flavescentis Horv. 30, Festucetosum rupicolae (sulcatae) Egglei
58 şi Geranietosum pratensis subas. nova, MOLINIETUM COERULEAE (All. 22) W. Koch 26, POETUM TRIVIALIS Soo 40, SCIRPETUM
SYLVATICI (Raiski 31) Schwick 44, CIRSETUM CANI Tx. 51, CARICETUM RIVULARIS Nowinski 28, AGROSTIDETO - DESCHAMPSIETUM
CAESPITOSAE Ujvarosi 47, PETASITETUM HYBRIDI (Dost. 33) Soo 40. În cea mai mare parte au origine secundară.
Vegetaţia higrofilă de talie mare cuprinde stufărişurile şi păpurişurile, bine reprezentate pe
lângă cursurile de apă. Aici' se includ fitocenozele de stuf, PHRAGMITETUM VULGARIS Soo 27 şi SCIRPO -PHRAGMITETUM W. Koch 26
cu subass. Butomosum Păun (64) 67 şi Hydrocharitosum I. Pop 62, păpurişurile, TYPHAETUM LATIFOLIAE Lang 73, T. ANGUSTIFOLIAE
(AH 22) Ping. 53, la care se adaogă alte fitocenoze edificate de ierburi şi rogozuri înalte: GLYCERIETUM FLUITANTIS Eggler 33
ce se dezvoltă pe terenurile inundate periodic ăi cu băltiri de mai lungă durată, limitrofe cursului Tîrnavei Mari, G.
AQUATICAE (MAXIMAE) Hueck 31, frecventă pe aluviunile recente, dar şi în şanţuri puţin adânci sau bălţi eutrofe unde ecofaza
terestră este realizată prin drenare, G. VESICARIAE Chouard 24, în locurile joase ale luncii Tîrnavei Mari, unde apa freatică
se găseşte la suprafaţă aproape tot timpul anului, CARICETUM VESICARIAE Br.-Bl. et Denis 26 Zolyomi 31 ,C. ACUTIFORMIS Suer
37, C. GRACILIS Almquist 29 Tx. 37, ce se instalează în zonele inundabile, preferând solurile bogate în humus şi pH bazic, C.
STLLULATAE (ECHINATAE) Csuros 56, C. VULPINAE Soo 27, reprezentând termenul extrem în dinamica asociaţiilor de rogozuri
înalte eutrofe, realizând trecerea spre pajiştile umede de luncă, cenozele instalându-se pe terenuri cu tendinţă de uscare,
CARICI REMOTAE - CALTHTUM LAETAE Coldea 78, ce se întâlneşte sub formă de pâlcuri însoţind pâraiele de la liziera pădurilor
din sudul comunei, JUNCETUM CONGLOMERAŢI Prodan 39, J. GERARDI Wendelbg 43, JUNCO - MENTHETUM LONGIFOLIAE Lohm. 53,
SPARGANIETUM ERECŢI Roll 38, EQUISETETUM FLUVIATILIS Steffen 31, ELEOCHARITETUM PALUSTRIS Schennikow 19 Soo 33, CARICI FLAVAE
-ERIOPHORETUM LATIFOLII Soo44, JUNCETUM EFFUSI Soo (31) 49 şi MENTHO AQUATICAE -JUNCETUM EFFUSI Aichinger 63, asociaţii
tipice fontinale, se dezvoltă pe terenuri puţin mocirloase în apropierea izvoarelor.
Vegetaţia hidrofilă emersă şi submersă de ape stagnante libere formează fitocenozele LEMNETUM
MINORIS (Oberd. 57) Muller et Gors 60, iar din cea fixată de substrat semnalăm HYDROCHARIDETUM MORSUS -- RANAE van
Langendonck 35, CERATOPHYLLETO - HYDROCHARETUM I. Pop 62, CERATOPHYLLETUM EMERSI (Soo 27) Hild 56. Vegetaţia hidrofilă
submersă şi flatantă din apele cu curs lin se încadrează în asociaţia MYRIOPHYLLO - POTAMETUM LUCENTIS Hueck 31.
Vegetaţia forestieră naturală. Subzona pădurilor de stejari mezofili din cadrul Dealurilor
Jacodului este caracterizată prin prezenţa stejarului peduncular, Quercus robur în amestec cu gorun, Q. petraea, carpen,
frasin, cireş, etc, aşa numitele şleauri. Ele ocupau coastele umbrite domoale din nordul comunei, în prezent s-au restrâns
foarte mult, fiind în stadiul de înlocuire cu alte tipuri de păduri, în special cu gorunete.
Subetajul nemoral al cvercineelor ocupă suprafeţele versanţilor însoriţi din cadrul Podişului
Vânători, între 400-500 m altitudine. Predomină goruneto - cărpinetele „transilvane", LATHYRO HALLERSTEINII
-CARPINETUM Coldea 92 şi CARPINO - QUERCETUM (PETRAEAE) (Borza 41) I. Pop et Hodişan 66. Pe solurile mai grele psedogleizate
apar fragmente ale stejăreto - cărpinetele, MELAMPYRO BIHARIENSE -CARPINETUM (Borza 39) Soo 64.
Subetajul nemoral al făgetelor ocupă platourile superioare din cadrul comunei la altitudini de
peste 600 m, unde găsim asociaţii edificate de cărpineto - făgete, CARPINO -FAGETUM Păucă 41 şi fragmente de FESTUCO DRYMEAE
- FAGETUM Morariu et al. 68.
În fâşia de tranziţie al goruneto - făgetelor vegetaţia este distribuită în strânsă legătură cu
relieful. În staţiunile umede şi cu amplitudini termice mai reduse (coastele umbrite, părţile inferioare ale versanţilor) se
găsesc făgetele. Staţiunile mai uscate cu amplitudini de temperatură mai mari (culmile, partea mijlocie şi superioară a
coastelor însorite) sunt acoperite cu gorunete. În unele situaţii de tranziţie se formează şi păduri amestecate de gorun şi
fag sau de gorun, fag şi alte specii de foioase (frasin, paltin, jugastrul, etc.) cuprinse sub denumirea generică de şleauri
de deal cu gorun şi fag.
În luncile Tîrnavei Mari şi afluenţilor săi, mai ales a celor de stânga, se dezvoltă zăvoaie
edificate de sălcii şi răchite, SALICETUM ALBAE- FRAGILIS Issler 26 em. Soo 58 cu subass. Amorphosum fruticosae Morariu et
Danciu 70 şi Echinocystosum nov. fac, SALICETUM TRIANDRAE Malcuit 29 cu subas. Salicetosum viminalis Soo58, asociaţii de
amestec, SALICI - POPULETUM (Tx. 31) Mejer Drees 36. Formaţiunile edificate de anin negru, AEGOPODIO - ALNETUM Karpati et
Jurka 61 apar în zona loc. Şapartoc.
Vegetaţia arbusticolă. Se întâlneşte cel mai des sub formă de grupări ecotonale de arbuşti
xerotermi situaţi la marginea pădurilor sau formând desişuri separate, cum ar fi asociaţiile RHAMNO - PRUNETUM SPINOSAE Goday
et Carbonell 61, PRUNO SPINOSAE - CRATEGETUM (Soo 27) Hueck 31 şi CORYLETUM AVELLANAE Soo 27. Pe versanţii semiumbriţi cu
soluri brune luvice, bogate în substanţe nutritive se întâlneşte SAMBUCETUM RACEMOSAE Oberd 73. Pe terenurile recent
defrişate, anticipând reinstalarea pădurii, pe versanţi semiînsoriţi apare RUBETUM IDAEI Gams 27.
Vegetaţia sinantropă şi cultivată. Comunităţile ruderale se subîmpart, în funcţie de natura lor
în:
Vegetaţia căilor de comunicaţii şi vetrelor aşezărilor umane: în arealele puternic bătătorite
întâlnindu-se formaţiuni ca LOLIO - PLANTAGINETUM MAJORIS (Linkola 21) Beger 30, LOLIO - TRIFOLIETUM REPENSIS, POLIGONETUM
AVICULARIS Gams 27, la marginea drumurilor, pârloagelor pe terenuri cu umiditate moderată se instalează POTENTILLO
(ARGENTEAE) - ARTEMISIETUM ABSINTHII Falinski 65, de-a lungul magistralei feroviare- BROMETUM STERILIS şi EPIGERON
CANADENSIS;
Vegetaţia buruienişurilor înalte nitrofile din clasa ARTEMISIETEA, cum ar fi: URTICO
-AEGOPODIETUM R. Tx. 63, asociaţie pionieră ce se instalează în jurul fermelor şi aşezămintelor pastorale, URT1CETUM DIOICAE
Steien 31 Turenschi 42, TANACETO - ARTEMISIETUM VULGARIS Br.-Bi. (31) 49 cu subas. Pastinacetosum Szabo 71, ARTEMISIETUM
ANNUAE Morariu 43 emend. Dihoru. Pe locuri bătătorite, suprapăşunate, dar bogate în substanţe nutritive se instalează
SAMBUCETUM EBULI (Kaiser 26) Felfoldi 42;
Vegetaţia buruienişurilor higrofile (BIDENTETEA TRIPARTIŢI).
Comunităţile segetale sunt reprezentate de diverse tipuri de buruienişuri de culturi din clasa
SECALIETEA, asciaţia invadantă în condiţiile unei agriculturi de subzistenţă AGROPIRETUM REPENTIS Felfoldy 42 cu subas.
Convolvuletosum arvensis, etc.
Plantaţiile forestiere - se impun în peisaj mai ales prin faptul că sunt realizate cu specii
străine biotopului respectiv. Sunt formate din pin, Pinus sylvestris, pin negru, Pinus nigra var. Austr., molid, salcâm,
Robinia pseudaccacia, etc.
Vegetaţia cu caracter decorativ de asemenea este, în cea mai mare parte alohtonă, ea fiind caracteristică în primul rând
grădinilor, cimitirelor şi parcurilor. În anumite condiţii poate sălbătăci, fenomenul observându-se la parcurile şi
cimitirele vechi sau la gospodăriile abandonate.
Fauna
Zoogeografic fauna aparţine Provinciei Dacice, subdiviziune a Supraprovinciei Central-Europene.
Ecologic face parte din cadrul faunei pădurilor nemorale de dealuri şi podişuri, faunei de luncă şi ihtiofaunei şi faunei
sinantrope.
Fauna pădurilor nemorale (gorunetelor şi făgetelor): mamiferele sunt reprezentate de rozătoare,
dintre care amintim şoarecele gulerat (Apodemus tauricus), veveriţă (Sciurus vulgaris), pârşii (Glis glis - pârşul mare,
Dryomys nitedula - pârşul cu coadă stufoasă Muscardinus avellanarius - pârşul de alun, Elyomis quercinus -pârşul de stejar),
în locurile mai umede întâlnim şoarecele scurmător (Clethrionomys glareolus); dintre alte mamifere se întâlnesc căprioara
(Capreolus capreolus), cerbul lopătar (Dama dama), întrodus recent, vulpea (Vulpes vulpes), iarna apare şi lupul (Canis
lupus), pisica sălbatică, viezurele (Meles meles), jderul (Martes martes), mistreţul (Sus scropha).
Dintre păsări întâlnim porumbeii sălbatici (Columba palumbus, C. oenas), turtureaua
(Strepto-ptelia turtur), mierla (Turdus merula), sturzul cântător (T. philomelos), sturzul de vâsc (T. viscivorus) câneparul
(Carduelis cannabina), frunzăriţa cenuşie (Hippolais pallida elaeica), sylvidele, cucul (Cuculus canorus), dintre
ciocănitoare se întâlnesc ciocănitoaea sură (Picus canus), verdoaica (P. viridis), ciocănitoarea mare (Dendrocopos major).
Foarte rar se întâlneşte barza neagră (Ciconia nigra)- în ultimul timp nu a fost semnalată. În scopuri cinegetice a fost
aclimatizat fazanul (Phasianus colchicus), originar din Caucaz. Răpitoarele de zi specifice sunt uliul porumbar (Accipiter
gentilis), eretele (Falco subbuteo), acvila mică (Hieraaetus pennatus), vulturaşul negru (Aquila pomarina), şi viesparul
(Pernis apivorus). Dintre strigide se întâlneşte huhurezul (Strix aluco).
Fauna reptilelor este săracă, foarte rar se întâlneşte vipera (Vipera berus), ceva mai comun
este şarpele orb (Anguis fragilis). Dintre amfibieni se întâlneşte batracianul Rana dalmatina.
Fauna luncilor. Multe dintre animalele care trăiesc aici au o viaţă înrâurită de factorii
hidrici sub diversele lor forme. Dintre mamifere întâlnim chiţcanul de apă (Neomis anomalus milleri), şobolanul de apă
(Arvicola terrestris), care preferă pajiştile umede; dinspre pădure pătrund vulpea şi iepurele.
Aviafauna, mult mai variată, are ca reprezentanţi codobătura, fluierarul de munte (Tringa
hypoleucos), pescărelul albastru mic (Alcedo atthis atthis), barza (Ciconia ciconia). Pe malul apelor cuibăreşte
pescăruşul-râzător (Larus ridibundus). În mal îşi face cuib prigoria (Merops apiaster). Prin sălcişuri sunt caracteristice
sylvidele: privighetoarea cenuşie (Sylvia communis), privighetoarea cu cap negru (S. atricailla), purceluşa (S. curruce),
pitulicea verde (Phylloscopus coiiybita), prezenţă rară în regiune, pupăza (Upupa epops), precum şi unele răpitoare, venite
din păduri, ca: eretele şi vânturelul (Falco tinnunculus). Prin stuffărişuri cuibăreşte raţa sălbatică (Anas platyrhynchos),
raţa pestriţă (A. strepera), raţa cârâitoare (A. querquedula), privighetoarea de stuf (Locustella luscinioides), lăcarul
(Acrocephalus palustris), nagâţul (Vanellus vanellus). Dintre păsările aşa zise "de baltă" au fost semnalate în zonă stârcul
mare cenuşiu (Ardea cinerea), stârcul cenuşiu de noapte (Nycticorax nycticorax), stârcul pitic (Ixobrychus minutus), găinuşa
de baltă (Gallinula chloropus).
Ihtiofauna Tîrnavei Mari se încadrează în zona scobarului. Specia net dominantă este scobarul
sau poduţul (Chondrostoma nasus), urmat de clean (Leuciscus cephalus). Alţi peşti caracteristici sunt moioaga (Barbus
meridionalis petenyi), morunaşul (Vimba vimba carinata), destul de comuni sunt porcuşorul (Gobio obtusirostris), porcuşorul
de nisip (G. kessleri), zvârliuga (Cobitis aurata balcanica). Se mai întâlneşte, (cândva frecvent), mreana (Barbus barbus),
latiţa (Alburnoides bipunctatus), obleţul (Alburnus alburnus), boarţa (Rhodeus sericeus amarus), mihalţul (Lota lota),
fusarul mic (Aspro streber), mai rar fusarul mare (A. zingel). În porţiunile cu curs lent apare babuşca (Rutilus rutilus
carpathorossicus), batca (Blicca bjoerkna), plătica (Abramis brama), bibanul (Perca fluviatilis).
Fauna ariilor intens umanizate. Principala caracteristică a acestui tip de complex faunistic,
ca urmare a activităţii omului este diversitatea taxonomică redusă, care se accentuează pe măsură ce creşte presiunea
antropică asupra mediului şi dispariţia mecanismelor naturale de reglare numerică a efectivelor, ea efectuându-se de către
om, adeseori în mod brutal, pentru anumite specii însă ineficient. Această comunitate faunistică se împarte în două categorii
distincte.
Fauna localităţilor (sau aşa numitele elemente antropofile). Aşezările omeneşti reprezintă un
mozaic de biotopuri caracterizat printr-o serie de particularităţi ecologice: lipsa sau împuţinarea duşmanilor, hrană
abundentă, prezenţa ei pe parcursul întregului an şi concentrări mari de un anumit tip de hrană într-un singur loc, condiţii
termice specifice, care permit supravieţuirea unor specii sudice sau oferă condiţii de înmulţire nelimitată sezonier. Toate
aceste noi însuşiri ale mediului determină la animalele care locuiesc aici apariţia unor modificări ecofiziologice specifice:
diminuarea instinctului migrator, înmulţire rapidă, lărgirea spectrului hranei, etc. În ansamblu, animalele din localităţi
constituie nişte pseudocenoze din care practic lipsesc producătorii primari, speciile supravieţuind pe seama economiei
gospodăreşti.
Fauna locuinţelor şi anexelor gospodăreşti. În funcţie de specializarea ecologică a unor
animale, în diferite părţi ale locuinţelor şi gospodăriilor se concentrează anumite specii.
Acolo unde curăţenia lasă de dorit apar focare (cu pericol epidemiologic!!) de ploşniţe de pat
- stelniţe (Cimex lectularius), pureci (Pulex iritans), păduchi (Peduculus humanus).
Anumite animale preferă depozitele sau podurile caselor ca şobolanul de casă (Rattus rattus),
şoarecele de casă (Mus musculus), chiţcanul de casă (Crocidura russula). Ca locuri de cuibărit anexele gospodăreşti sunt
preferate de rândunele (Hirundo rustica), lăstunul de casă (Delichon urbica), vrăbii (Passer domesticus), guguştiucul
(Streptopelia decaocta). Podurile caselor vechi sau a celor nelocuite, turnurile bisericilor sunt preferate de cucuvea
(Athene noctua) şi de lilieci (Vespertilio murinus, etc), în hornuri îşi instalează uneori cuibul stăncuţele (Coleus
monedula). Pe stâlpi sau acoperiş îşi instalează cuibul barza. În timpul iernii prin locuinţe şi hambare se retrag chiţcanii
de grădină (Crocidura minuta), şoarecii de câmp, uneori dihorul de casă (Putorius putorius); ca loc pentru iernat îşi aleg
beciurile şi pivniţele ţânţarii (Corethra plumicornis).
Fauna ruderală. Tetenurile pe care sunt depuse resturile menajere, deşeuri, pietre şi bolovani
reprezintă biotopul preferat al câtorva specii bine reprezentate numeric. Astfel, în locurile cu gunoaie şi deşeuri au o
frecvenţă ridicată şobolanii (Rattus norvegicus); grămezile de piatră sunt populate de şoareci de câmp, care atrag la rândul
lor dihorul şi nevăstuica (Mustela nivalis).
Fauna grădinilor (spaţiilor verzi). Din cauza reducerii arboretului şi subarboretului natural
aici s-au retras multe din păsările caracteristicebiotopului de pădure: mierla, piţigoiul mare (Parus major), graurul
(Sturnus vulgaris), ciocănitoarea de grădină (Dendrocopos syriacus). În grădinile bătrâne apar şi unele mamifere mici ca
pârşul (Glis glis), ariciul (Erinaceus europaeus), cârtiţa (Talpa europaea). În unii ani pătrund grangurele (Oriolus
oriolus), muscarul cenuşiu (Muscicapa striata), gaiţa (Garrulus glandarius), sfrânciocul (Lanius collurio), mărăcinarul
mare (Saxicola torquata), turturele (Streptopelia turtur), sticletele (Carduelis carduelis). Fauna terenurilor cultivate.
Particularităţile principale ale acestei faune sunt sărăcia în elementele constitutive şi marea labilitate a legăturilor
dintre specii. Din punct de vedere structural organizarea comunităţii faunistice din agrosisteme depind de om, car are rolul
de "organizator ecologic", atât prin selecţia "voluntară" a taxonilor, cât şi prin crearea parametrilor naturali ai mediului
în urma diferitelor lucrări agrotehnice. La origine, majoritatea acestor animale sunt elemente stepice. Mai ales lanurile cu
cereale constitie medii de viaţă propice pentru o serie de animale, care găsesc locuri bune de adăpost şi clocit, precum şi
hrană abundenă. Aici cuibăresc prepeliţe, potârnichile, ciocârlanii (Galerida cristata), ciocârlia de câmp, sau se ascund
iepurii. În acelaşi timp, boabele constituie baza furajeră pentru diverse rozătoare ca şoarecele de mişună, şoarecele de
câmp, care, atrag la rândul lor unele răpitoare de zi, cum ar fi şorecarul (Buteo buteo) etc