Comlosu Mare, este situat în vestul judeţului Timis, fiind una din comunele reprezentative din această regiune si oferă posibilităţi numeroase de valorificare a resurselor existente.

Numită anterior Comlosu Bănăţean, comuna are în componentă trei localităŃi: Comlosu Mare – resedinţă de comună, Comlosu Mic si Lunga.
Din punct de vedere administrativ, unitatea teritorială este cotată la rangul II.

Un scurt istoric al celor trei localităţi punctează următoarele momente:

1. COMLOSU MARE
1446 - Localitatea este atestată documentar, dar locuită din neolitic;
1734 - Începe asezarea oltenilor în localitate ;
1781 - Au loc colonizările de familii germane din Luxemburg ;
1770 - Este întemeiată localitatea Ostern (Comlosu Mic);
1838 - Se naste poetul Iulian Grozescu (decedat în 1872); 1890 - Face parte din comitatul Torontal, districtul Jimbolia, este resedinţă de comună si are 5235 locuitori;
1921 - Face parte din judeţul Timis-Torontal plasa Sânnicolaul Mare, este resedinţă de comună si are 4744 locuitori.
1956 - Aparţine regiunii Timisoara, raionul Jimbolia, este resedinţă de comună, are 4030 locuitori, aparţinându-i si localitatea Lunga cu 560 locuitori, total 4596 locuitori.
1972 – Face parte din judeţul Timis, este resedinţă de comună, are 4230 locuitori, aparţinându-i si localităţile Comlosu Mic cu 1472 locuitori si Lunga cu 598 locuitori, total 6300 locuitori.
1992 – Este resedinţă de comună , are în componenţă satele Comlosu Mare, Comlosu Mic si Lunga ; populaţia comunei număra 5160 locuitori.
2002 - Este resedinţă de comună , are în componenţă satele Comlosu Mare, Comlosu Mic si Lunga; populaţia comunei număra 4808 locuitori.

2. COMLOSU MIC
1770 - 1771 - Este întemeiat cu 50 de case;
1890 - Nu apare în recensământul din acest an, probabil fiind cuprinsă împreună cu Comlosu Mare ;
1921 - Nu este amintită în dicţionarul lui C. Martinovici si N. Istrati din aceleasi cauze ca si mai sus ;
1935 - Face parte din judeţul Timis-Torontal, plasa Comlos, este resedinţă de comună si are 1789 locuitori ;
1956 - Face parte din regiunea Timisoara, raionul Jimbolia si este resedinţă de comună;
1966 - Aparţine regiunii Banat, raionul Sânnicolaul Mare, este resedinţă de comună si are 1456 locuitori;
1972 - Aparţine judeţului Timis., are 1472 locuitori si este inclusă ca localitate a comunei Comlosu Mare ;
1992 - Aparţine din punct de vedere administrativ comunei Comlosu Mare si numără 1079 locuitori ;
2002 - Aparţine din punct de vedere administrativ comunei Comlosu Mare si numără 920 locuitori.

3. LUNGA
1743 - Este amintită în această perioadă ca primind mai multe familii de români veniţi din Ţara Românească, Craiova si împrejurimile Craiovei ;
1890 - Nu apare în recensământul acestui an;
1921 - Nu este amintită în dicţionarul lui C. Martinovici si N. Istrati;
1935 - Face parte din judeţul Timis-Torontal, plasa Comlos si este resedinţă de comună;
1956 - Face parte din regiunea Timisoara, raionul Jimbolia si aparţine comunei Comlosu Mare;
1966 - Aparţine regiunii Banat, raionul Sânnicolaul Mare, are 560 locuitori si este localitate componentă a comunei Comlosu Mare ;
1972 - Face parte din judeţul Timis, are 568 locuitori si este localitate componentă a comunei Comlosu Mare;
1992 - Aparţine din punct de vedere administrativ comunei Comlosu Mare si număra 571 locuitori;
2002 - Aparţine din punct de vedere administrativ comunei Comlosu Mare si număra 533 locuitori.

EVOLUŢIA AŞEZĂRII
Pentru înfiinţarea unui sat nou s-a bazat pe proiectul din 25 iulie 1763 si a unor anumite scrieri; măsurile străzilor au fost geometrice, bazate pe colţuri drepte, cu o lungime de aproximativ 40 de metri.
În mijlocul satului, în primul rând sau construit biserica, casa parohială, scoala, si birtul. În toate satele s-a lăsat loc pentru pieţe care s-au ţinut săptămânal.

Casele trebuiau amplasate cu fundoanea spre stradă în caz de incendiu, ele erau formate majoritatea din două camere, între care era intercalată o bucătărie, iar la sfârsitul lor începeau grajdurile. Lungimea caselor era aproximativ de 11 metri, lăţimea lor de 3 metri, iar grosimea păreţilor era de 0,75 metri.

Casele se făceau din pământ bătut, acoperite cu trestie, stuf, sau paie.
Colonisti îsi construiau casele, în caz că nu aveau noroc să se mute într-o casă construită. Acestia erau angajaţi la construirea caselor si aveau plata 6 crăiţari pe zi.
Până la terminarea construirii caselor, colonisti erau cazaţi la oameni în gazdă, plătind câte un crăiţar pe zi, dar în caz de neajunsuri acesti oameni locuiau si în case neterminate.

Cei care locuiau în case neterminate, dar si ceilalţi colonisti primeau ca avans grâu până la seceris; la orase fiecare persoană primea pe zi 6 florini iar copii câte 3 florini; la sate persoanele primeau 2 florini si o jumătate de scafă de făină, iar copiii un florin.

Au mai existat case de ajutor, care ajutau colonisti, oferindu-le slănină păstăi, sare si alte produse.

După ce s-a terminat construirea caselor, locuitorii, au început prin forţe comune să construiască scoala, care servea ca si casă de rugăciune pentru început. Terminând de construit aceste proprietăţi s-au înscris în cartea funciară, fiecare colonist si-a primit drepturile intrând în rândurile proprietarilor. Toate proprietăţile, fie că au fost mostenite, fie cumpărate sau schimbate, au fost înscrise în cartea funciară.

La colonizarea noilor sate, s-a ţinut cont de formarea străzilor principale, deoarece familiile de aceeasi etnie, dialect si religie trebuiau să fie vecini. După aceleasi criterii au fost asezaţi si colonisti, ca să convieŃuiască împreună. Asa au apărut străzile colonistilor, de exemplu în Jimbolia (Hartzfeld): Lothringer, Trier, Lurenburger, Mainzergaffen; precum si la Săcălaz (Sackelhausen); doar în locurile libere, unde încă nu erau case construite sau care erau părăsite de proprietar, li s-a aprobat colonistilor să se amestece printre alte etnii.

Colonizarea Comlosului după turci

Sârbii
Probabil că în ultimele decenii a domniei turcilor, – puţin mai târziu după retragerea trupelor, – după victoria de la Zenta 1697 au început să vină sârbi în Comlos, pe atunci având majoritatea, meseria de cioban.
Cu toate că au fost obisnuiţi să călătorească, unii dintre ei s-au stabilit în ţinuturile din zona noastră. Acestia si-au construit case cu toate că satul Comlos a fost parţial distrus de turci, făcând un sat sârbesc. În anul 1717 când s-a făcut recensământul au fost doar 20 de case. Încetul cu încetul satul a început să prospere populându-se tot mai mult. Poziţia acestui sat a început să fie stabilă cu timpul.

Ca si astăzi, a fost si pe atunci biserica sâmburele fiecărui sat, în jurul căreia s-a grupat toate satele. Sârbii si-au construit biserica, pe o ridicătură care pe atunci era lângă o albie mlăstinoasă, pe care s-a ridicat mănăstirea (scoala deacum), acolo au avut sârbii si primul cimitir.

În anul 1893 au fost făcute lucrări de renovare iar sub coridorul de sticlă, care duce de la mănăstire la capelă, iar sub capelă s-au găsit resturi de sicrie, în care probabil erau osemintele preoţilor sârbi sau a unor nobili sârbi.

Primele case sârbesti erau construite în aproprierea bisericii, fără să fie formate străzi, deoarece s-au stabilit în funcţie de mlastina care domina zona. În anii 1890 mai existau case vechi, iar la colonizarea românilor, străzile sârbilor s-au alipit altele formând străzile existente si astăzi.

Despre numărul caselor sârbesti din Comlos avem doar informaţia că, la înregistrarea din 1717 au fost dispuse 20, dar după Ruvaraz în 1727 au mai existat 12 case disponibile. După aceea satul a luat foarte rapid proporţii, în 1730 au fost mai multe străzi si o biserică. Această biserică avea dimensiuni modeste, dar după părerea lui Ruvaraz biserica a fost clădită din cărămidă arsă si avea 6 ferestre.

Numărul de atunci al locuitorilor satului era într-un declin, pentru că activitatea sârbilor era de păstori si se strămutau cu oile si vitele adesea departe numai întorcându-se în satul lor. Puţini dintre sârbi îsi încercau norocul în agricultură, iar cu trecerea timpului a crescut si numărul lor, dar ocupaţia de bază a rămas cresterea oilor. Sârbii au făcut un prosper negoţ prin vânzarea lânii.

Numărul sârbilor din Comlos era mic, reiese din faptul că satul în 1727 avea o filială a bisericii greco-ortodoxe sârbe cu preoţi din Sânnicolaul Mare. Ruvaraz mărturiseste, că atunci în Sănnicolaul Mare erau trei preoţi: pr. Nikolaie, pr. Raika si pr. Zsiva; care au si slujit pentru sârbii din Comlos, apoi în 1741 M. Milovanovic, 1745 Jeromie Teofil Popovic si Demetrius Popovic, în 1751 Pantelimon Dragicevic si Alexander Sindulamsovic, 1754 Georg Stoikovic, Andreas Barbulovic si Paul Petrovic.

Preoţii ortodocsi enumeraţi de Ravaraz, cu toate că aveau nume sârbesti (de exemplu Popovic, Stoikovic, Oragicevic), nu au putut fi acordaţi doar ca preoţi sârbi, căci au slujit la biserica greco-ortodoxă română. Biserica ortodoxă a Banatului, care în 1865 a fost despărţită de ierarhia sârbească, apoi condusă de Episcopia din Timisoara si Arad, ca si până atunci în biserică sau folosit limba română dar si cea sârbească.

Prin colonizarea românilor care si ei s-au ocupat de cresterea animalelor, sârbii s-au simţit dezavantajaţi. Astfel a început neînţelegerea dintre cele două etnii, care de multe ori se terminau cu certuri chiar si violenţă corporală. Cea mai mare parte a sârbilor fiind minoritari, au plecat la Zernabara unde au format o nouă comunitate. Unii dintre ei au rămas la Comlos, dar de-a lungul anilor s-au amestecat cu românii, ceea ce ne dovedeste numele câtorva cu rezonanţă sârbească: (Dovidovic, Ylin, Gheorghevici).

Singurul preot român din Comlos Oprea Grozescu, a scris mai târziu în 1775 într-o însemnare despre retragerea sârbilor si se aminteste că, în 1795 au mai fost aproximativ 20 de sârbi care locuiau aici în case.
Tocmai de aceea, Oprea Grozescu care în „Historia Chronica” din Nakofalva, scrisă de preotul de acolo Emerich Hagymasi, a scris o istorie despre Comlos si a mai scris pe marginea unei cărŃi vechi de biserică despre plecarea sârbilor într-o manieră romantică.

Cu ajutorul lui Michael Pacatianu, am descoperit unele aspecte din trecut:
Când s-au stabilit românii în Comlos, aici au găsit sârbi, care locuiau în case, iar românii au stat în zona pustei în case de pământ. Între aceste două popoare adesea se ivea ceartă, biserica fiind punctul de plecare a certei lor, fiind construită de sârbi, si care era când a sârbilor când a românilor. Românii se simţeau dezavantajaţi căci biserica era aranjată; doar din două în două săptămâni duminica când o foloseau sârbii, românii au fost manipulaţi de preotul Grozescu, iar într-o duminică când clopotul prevestea începerea jocului românii au năvălit cu pari, furci, bice, si pistoale, peste sârbi. Cu toate că au apărut pandurii, Nako, care a fost de partea sârbilor, a îndemnat pandurii ca să plece, iar acestia au plecat, românii i-au fugărit pe sârbi si au intrat în casele părăsite a sârbilor, iar un sârb a încuiat biserica si a interzis românilor să o folosească.

Această poveste cam fantastică pare că se adevereste. Dacă în 1775 plecarea sârbilor a fost reală, atunci cum au putut pandurii să-i slujească pe sârbi, Comlosul fiind atunci în posesia Statului. În afară de acest lucru, românii din Comlos au avut în timpul acesta o biserică proprie care a întrecut-o pe cea sârbească ca înălţime si care n-a deranjat-o nimeni, dar oltenii si muntenii veniţi aici s-au raliat si au vrut să si-o însusească si pe cea sârbească.

Bătaia ce a fost instigată în acel timp a avut ca scop ca sârbii să părăsească Comlosul, pentru ca o mare parte de pământ să fie împărţit oltenilor, ca teren agricol si ca teren de păscut pentru animale, iar restul ce a rămas nu a mai fost de ajuns pentru sârbi. Plecarea sârbilor a început în anii 50 ai secolului al XVIII-lea.

Un recensământ exact nu a existat vreodată, astfel numărul lor se poate doar presupune, fiind aproximativ spre 100 de persoane.

După ce unele familii de sârbi au rămas aici, nu au mai avut proprii lor preoŃi, pentru că ritualurile ambelor biserici erau la fel, iar la biserica greco-ortodoxă română erau si preoţi sârbi care oficiau slujbele. Biserica lor a rămas părăsită, a început să se strice iar în anul 1783 a fost demolată. În locul ei, unde a stat altarul bisericii sârbesti, a fost pusă o cruce de lemn. Când s-a construit hambarul pentru cereale, crucea a trebuit să fie înlăturată. De aceea la partea de deasupra a hambarului, în partea de est a fost construită o cruce de piatră, care a fost înconjurată la procesiune de românii care încă nu au fost uniţi. Această cruce, a fost înlăturată, când o parte din hambar a prelungit pentru casă de bătrâni.

La începutul anilor 1770 în Comlos, au mai fost câţiva sârbi, care au numit Comlosul „Veliki Komlosch”, iar satul vecin nou înfiinŃat în 1772 Comlosul Mic l-au numit „Mali Komlosch”.

Românii
De la pacea de la Passarovitz 1718, Oltenia a devenit sub stăpânirea Austriei. În această perioadă poporul român, a scăpat de sub jugul turcesc, obţinând statul de nemanipulaţi.

Dar în 1737 a intervenit războiul si căderea Belgradului în 1739. Au invadat din nou turcii, iar o parte din poporul Olteniei a fost obligat să se refugieze. Spre sfârsitul anului 1739 s-au reîntors o parte din cei refugiaţi – câteva sute de familii – peste graniţă si s-au stabilit în zona Oraviţa, formând mai multe sate, ca de exemplu lângă Oraviţa, Saska, Bogschan, Moldova Nouă.

Unul dintre refugiaţi, Matei Pârvul din Craiova, care se ocupa cu negoţul animalelor împăratului, cunostea păsunile bune din împrejurimi, lămurind cunostinţele lui să plece cu el, deoarece cunoaste o zonă, unde ar fi pământ bun de semănat si păsunat, acolo putând să fie feriţi de invazia turcilor.

La chemarea lui au răspuns 28 de familii din zona Craiovei, Slatina si Polovraci care s-au stabilit în Comlos în vara anului 1739. Comlosul si împrejurimile lui i-au fost cunoscute, căci era credincios autorităţii împăratului cu mult timp în urmă când au venit ciobani sârbi pe acest teritoriu.

Familiile care au venit sub îndrumarea lui Matei Pârvul au fost: Ciocorlan, Polverejeanu, Contrea, Spiridon, Bucurescu, Boarescu, Radu, Vladovean, Voinescu, Ureche, Călin, Pungulescu, Grozescu, Depsi, Anghel, Gropsoreanu, Cioroianu, Brătescu, Jian, Olărescu, Văcărescu, Drăguiescu, Sierban, Belu, Munteanu, Petculescu si Coandă. Aproape toate aceste nume de familii există si astăzi chiar în generaţiile de azi.

Tot timpul a existat o luptă între oamenii care au venit, aici să se stabilească. Bărbaţii care au venit aici din Oltenia aveau asupra lor flinte, păr lung si înfăţisare de războinici. Nu si-au construit case stabile, nu au fost ajutaŃi de autorităţi, nu prea s-au ocupat de agricultură, trăind din produsele si turmele de animale aduse de ei.

Pentru trăinicia naţiunii, dar si pentru poporul nou venit al Banatului s-a căutat menţinerea etniilor respective si puritatea ei, de aceasta ocupându-se Direcţia de Administrare a Teritoriului, colonisti au trăit în grupe naţionale, astfel satele vorbeau fiecare în dialect propriu. Din această cauză unii colonisti trebuiau să-si lase locuinţele si să se mute în alte sate, ei considerând că acest lucru nu este drept fiind siliţi să se mute.

Au apărut si noi colonisti bulgari din Vinga, o grupă de germani care s-au stabilit la Jahrmarkt (Giarmata) iar cei de acolo au fost siliŃi să se mute, datorită ordinelor administraŃiei locale a pământurilor. Pământul din Comlos era favorabil agriculturii, dar se folosea doar ca păsune, nu era încă existent cel arabil, cu toate că românii trăiau deja pe aceste teritorii. În toamna anului 1743 au ajuns olteni aici si sub îndrumarea administratorului împăratului Gebauer, cu cele necesare dotării lor au fost stabiliţi, iar după 2 ani, în 1745, au venit alte familii de români din Vinga.

Românii de aici au transmis, până astăzi celor noi veniŃi cele întâmplate si cum au trăit în satele împrejmuite. Se dusmăneau între ei Muntenii si Oltenii – se spune că au trăit zeci de ani în dusmănie si ură iar unirea lor a fost evitată până când s-au regăsit ca un singur popor. Cei veniŃi din Vinga (români) si-au adus de acolo biserica lor din lemn si au refăcut-o aici.

Românii stabiliţi aici s-au acomodat foarte repede. De la ocupaţia lor de crescători de animale au trecut foarte repede la agricultură învăţând toate secretele ei de la colonisti germani. Hărnicia lor de atunci a însemnat piatra de temelie spre o viaţă bună, în care trăiesc urmasii lor de acum.
Acesti colonisti români, cât si urmasii lor, au rămas credinciosi obiceiurilor si ritualurilor, si-au păstrat limba în scoală si biserică si nu i-a intimidat nici un sacrificiu, ca să-si poată menţine naţiunea în dezvoltare. Mereu a biserica lor ca o cetate, în care erau ocrotiŃi în lupta lor pentru supravieţuire si existenţă.

Această luptă care s-a dus în toate timpurile, chiar si când erau sub conducerea bisericii sârbesti si a ierarhie sârbesti. Ruvaraz aminteste în istorisirea lui despre Episcopia sârbească că românii din Comlos s-au separat deja din anul 1743 cu biserica, ei trebuiau să facă imediat la venirea lor o biserică, chiar dacă era mică si primitivă sau o casă de rugăciune. Poate că era chiar biserica din lemn adusă de cei din Vinga? Tot Ruvaraz aminteste că românii de aici în anul 1758 au avut o biserică destul de încăpătoare,mai mare decât cea sârbească. Cu toate că le-au fost trimisi si preoţi sârbi, de la episcop, au rămas cu aceleasi influenţe.

În anii 70 ai secolului al XIX-lea a început maghiarizarea românilor, care cel mai înalt punct, sau apogeul, a fost în anul 1900, dar datorită învăţătorului si a bisericii românii s-au împotrivit cu succes, astfel încât toate particularităţile românesti naţionale si culturale le-au reusit să le salveze si să le ducă mai departe în viitor.

Slovacii
După venirea românilor, a mai rămas destul pământ arabil nefolosit în această regiune. Într-o relatarea a preotului Oprea Grozescu citim, despre comisarul imperial că a mai adus colonisti sârbi, care de asemenea nu au fost statornici. Se stie că fraţii Nako în 1781 au făcut reclamă satului pentru cumpărăturile bune ce se făceau, cel care a preluat proprietăţile Christoph Nako s-a străduit, să ridice proprietăţile ca valoare, aducând pentru lucrări agricole colonisti.
După publicitatea făcută, au venit în anul 1782 colonisti din comitatul Nograd, Ilont, Pest, si Bekes care erau slovaci de confesiune luterană. Cu ajutorul stăpânirii au refăcut casele, care erau acolo unde se află în prezent casele germanilor, de la biserica catolică spre est.

Slovacii erau din locuri diferite dar s-au aliat unei confesiuni religioase foarte repede si au format prima biserică luterană (evanghelică) din Banat. În anul 1783 au avut propriul preot (pastor) Mathias Baranyi, care a venit o perioadă din comitatul Lipto, satul Nagy – Palugya. Acest pastor a murit aici la 1 septembrie 1785 si a fost înmormântat după cum scrie în certificatul de deces: „în Uj Comlos”. Cel care l-a urmat a fost din Körmönd, comitatul Vas, Emerich Wagner. Slovacii au avut si un învăţător, care a învăţat copii de la scoală în limba lor maternă slovacă.

Casa de rugăciuni si scoala erau provizorii într-o casă ţărănească, iar mai târziu si-au construit propria biserică si scoală. În 1787 s-a făcut recensământul slovacilor care erau 623 de suflete, aproximativ 125 – 150 familii.

Colonizarea satului cu slovaci nu a fost de lungă durată, căci în mijlocul anului 1788 au început să plece de aici. Cei veniŃi din Nograd si Ilont nu au suportat clima de aici, deoarece ei erau veniţi din munţi, iar mulţi dintre ei s-au îmbolnăvit de malarie.

Cea mai parte dintre slovaci au fost nemulŃumiŃi de condiţiile de aici, plecând la Klein – Gaj, pe care au denumit-o „Tot – Gaj”, aici înfiinţând o alianţă între slovaci si o nouă parohie luterană. De aici, au început mai târziu să se împrăstie în diferite zone a Banatului.

Germanii
Comunitatea germană nu a luat fiinŃă ca în cele mai multe sate, prin colonizarea svabilor, ci prin venirea câtorva persoane sau familii. Între anii 1791 – 1794 au apărut grupuri de familii dar nu din imperiu ci s-au mutat din satele vecine.

Primul german, care s-a mutat aici a fost din Fichtelberg – Bayern (Bavaria), era ucenic de fierar, Johann Kastl. Glaserer Marzy – singurul slujitor împărătesc al lui Bernhard Gang – a afirmat că: Anton Schimdt, a lucrat ca funcţionar la serviciul de lichidare si transport a persoanelor si l-a a avut pe Friedrich von Eckhard la resedinţă si trebuia să aducă de undeva un meserias care să potcovească caii postei si să întreŃină diligenŃa postală.

Funcţionarul a dat ordin ca primul fierar care apare să i se propună acest serviciu, asa întâmplându-se ca Johann Kastl să treacă prin sat în anul 1771 si i s-a spus de oferta de fierar. Funcţionarul i-a cerut tânărului călător, să se stabilească aici, si să-si exercite meseria la rugămintea conducătorului postei, iar în schimb îi va da o casă de locuit cu tot ce trebuie în ea, scule pentru a putea lucra care să fie în proprietatea lui si patru iugăre de pământ semănat cu porumb. Kastl, având un scop si un ţel anume a refuzat. Atunci funcţionarul imperial a trimis pe cineva ca să-l aresteze, l-a predat si l-au închis dândui 5 lovituri de baston.

A doua zi când calfa nu s-a răzgândit si hotărârea lui a rămas neclintită a primit 10 lovituri, iar atât timp cât nu-si schimbă hotărârea, zilnic să-i mai adauge 5 lovituri, în tot acest timp i-a dat de mâncare doar pâine si apă. A reia zi când trebuia să primească 15 lovituri i-a fost frică, si s-a hotărât să rămână aici. Kastl a rămas la Comlos, chiar si după ce s-a realizat destul de bine iar în anul 1804 a murit.

Al doilea german, care a fost predispus să rămână a fost Anton Rotschuh având meseria de rotar, născut în Nikolsburg. Înainte a locuit la Komorn, iar în 1778 s-a mutat în satul nostru unde a locuit până la vârsta de 93 de ani, s-a stins din viaţă în anul 1831.

În cărţile bisericesti din Gottlob si Selesch (Nakovo) din anul 1773 întâlnim nume germane, nume care nu au rămas în satul nostru. Printre primii locuitori catolici au fost si maghiari, dar destul de puţini.

Primul profesor piarist, din Neutra si apoi preot din Nakovo, Emerich Hagymas, a făcut un recensământ la 1 septembrie 1794 în parohia din Comlos, fiind filiala sa. Acest recensământ ne arată o imagine clară despre prima colonizare, a satului.

Pentru o privire generală asupra numelor celor veniţi, de la recensământul original, în ordinea referirii asupra anului colonizării nu s-a redat exact.