Gătaia atrage prin mai multe obiective turistice, atât cu caracter istoric sau cultural, cât şi obiective naturale. Turismul în Gătaia este reprezentat din punct de vedere istoric şi religios de cele două vechi mănăstiri din apropiere, monumente istorice cu un bogat patrimoniu spiritual şi cu arhitectură veche, Mănăstirea Săraca de la Şemlacul Mic şi Mănăstirea Sfântul Gheorghe din localitatea Mănăstire.

Gătaia are parte şi de multe locuri pitoreşti, care se pot constitui într-o reală atracţie pentru excursionişti şi iubitorii de drumeţii. Vechimea aşezării, diversitatea etnică şi spiritualitatea, tradiţiile care s-au mai păstrat, centrul localităţii cu instituţiile reprezentative, Biserica Ortodoxă Română din Gătaia şi Biserica Romano-Catolică, noul monument al eroilor, zona parcurilor şi terasele restaurantelor sunt argumente pentru turism, pentru o excursie la Gătaia.

  Obiective turistice:

• Mănăstirea Săraca din Şemlacul Mic
• Vulcanul stins Şumigu
• Muzeul din incinta Casei Naţionale (deschis de luni până vineri)
• Pensiunea agro-turistică Perla, din Gătaia
• Monumentul eroilor în centrul oraşului Gătaia;
• Monumentul Csizmarik Ladislau în oraşul Gătaia – profesor animator al vieţii culturale bănăţene, împuşcat în Revoluţia din decembrie ‘89

Ţinand de Mitropolia Banatului - Arhiepiscopia Timişoarei, Mănăstirea Săraca este aşezată în localitatea Şemlacul Mic, comuna Gătaia, la 67 km sud de Timişoara, pe drumul care leagă cele doua localităţi. Data exactă a întemeierii mănăstirii nu este cunoscută; prima atestare documentară este din anul 1270. Surse franciscane de la începutul seculului XV menţionează mănăstirea ca „pepinieră de schismatici”, centru de rezistenţă la încercările de catolicizare a creştinilor din Banat.

Biserica mănăstirii a fost rezidită în 1443 de către călugărul Macarie de la Tismana şi apoi renovată în 1730, de către Giuriciko Lazarevici şi fiii săi, Nicolae şi Jivan. Tot în 1730 este repictată fresca mănăstirii. La începutul secolului XVIII mănăstirea adăpostea o şcoală unde se învăţa şi pictura de icoane.

Mănăstirea funcţionează până în 1778, când, din ordinul împăratului Iosif al II-lea, este comasată cu Mănăstirea Mesici de lângă Vîrseţ, unde sunt duse şi obiectele de valoare (cărţi,icoane, obiecte de cult). În anul 1782 autorităţile austriece scot la licitaţie clădirile mănăstirii, care sunt cumpărate de către Ioan Ostoici, un dregător bogat din Timişoara. Mănăstirea va rămâne în proprietatea familiei Ostoici timp de 150 de ani, perioadă în care se părăgineşte dobândindu-şi denumirea actuală de „ Săraca”.

În 1932 Mănăstirea Săraca e cumpărată de episcopia Caransebeşului şi redevine aşezământ monahal. Desfiinţată din nou în urma decretului comunist din 1959, va funcţiona ca parohie până în 1978, când se reia viaţa monahală. În anul 1963 au început lucrările care au dus la restaurarea completă a bisericii şi a picturii.

Hramul Sfintei Mănăstiri Săraca este „Schimbarea la Faţă” (6 august) , praznic pentru care mulţimea de credincioşi din întregul Banat se îndreaptă spre mănăstire. În prezent se lucrează la construcţia unui nou corp de chilii şi a unui nou paraclis.Astăzi Sfânta Mănăstire are 8 călugări dintre care 2 duhovnici.

În Banat există doi vulcani stinşi: Şumigu şi Piatra Roşie (de la Lucareţ). Șumigu este un vulcan stins cu o altitudine de 200 de metri, situat pe falia Șanoviţa - Denta. Este format din roci bazaltice, erupte în neozoic. Ca urmare a dezagregării bazaltului, s-a format pe Măgura Şumigului, un sol fertil şi, ca atare, localnicii au cultivat pe coastele vulcanice viţă de vie de bună calitate. Există şi o legendă legată de Dealul Şumig, care spune că sub colină, în urmă cu 250 de ani, pe vremea împărătesei Maria Theresia, stăpânii locului au săpat un tunel care lega aşezarea de un depozit de vinuri din Vîrşeţ. Băştinaşii au crezut că în locul respectiv a fost ascunsă o comoară, aşa că au intrat în tunel, dar au murit asfixiaţi ca urmare a unor emanaţii de gaze. Pe de altă parte, vechimea Şumigului a fost temei de comparaţie pentru localnici, care, atunci cand erau provocaţi, se făleau: „Mi-s bănăţan, frace, din moşi strămoşi, ca şi gialul ăsta, Şumigul nostru drag…”