Din istorie oşteanul află despre faptele de vitejie ale strămoşilor, dovedite în lupte; din istorie învaţă domnul sau dregătorii mai mari sau mici, cum să conducă ţara, ori o colectivitate mai mare sau mai mică pe drumul liniştei, progresului şi prosperităţii.

Despre localitatea Leşu se pomeneşte pentru prima dată, după cum afirma profesorul Anton Coşbuc, unul din fiii de seamă ai acestei aşezări în studiul său intitulat „Obârşia satului Leşu", la începutul sec. al XVII-lea. Este vorba despre catastifele de dare ale oraşului Bistriţa pe anul 1603, în care găsim consemnat şi numele satului Leşu. Au existat în decursul timpului şi alte puncte de vedere cu privire la vechimea satului Leşu.

Astfel, preotul Anton Mălai, într-o descriere a parohiei Leşu, din 3 octombrie 1853, a stabilit iniţial că aşezarea ar exista din 1561, ca apoi să reconsidere această dată şi să precizeze că anul de înfiinţare a localităţii ar fi fost 1621. Îndreptarea „e o dovadă că preotul A. Mălai a stabilit vechimea satului nu întemeiat pe vreo consemnare mai veche, ci în baza unor deducţii personale care i-au îngăduit să ezite între cele două date, oprindu-se totuşi asupra celei din urmă, care i se părea mai bună."

Mai târziu, la 1869, preotul Ioan Chita fixează ca dată a întemeierii Leşului, anul 1624. „Diferenţa dintre aceşti ani s-ar putea explica printr-o greşeală de calcul sau de transcriere, sau poate chiar prin tendinţa de originalitate care se resimte la toate cronicile săteşti. Oricare ar fi însă explicarea acestor nepotriviri cronologice, întemeierea Leşului trebuie pusă mult înainte de anul 1620."

Este de acceptat ca vechimea Leşului să fie într-adevar mult mai mare, că aici oamenii s-au aşezat mult mai de timpuriu, cum s-a întâmplat şi în zonele învecinate. Lipsa însă a unor mărturii arheologice, a unor consemnări documentare care să ateste acest fapt, ne obligă şi pe noi să afirmăm că Leşu îşi are existenţa consemnată în documente de patru secole.

Astfel, potrivit unei schiţe istorice, scrisă de un necunoscut între 1840-1857, „Satul Leşu s-a întemeiat... de către leşi. Atunci au venit cinci familii din ţara leşească care au rămas cu acelaşi nume până în ziua de azi: Moţ, Hurdiş, Todica, Varvarii şi Constantin. Mai târziu au mai venit trei familii: Solcan, venită din Solcaz, Gălăneşti din Jacova şi Todicanii din Todasca."

Într-o însemnare mult mai târzie a învăţătorului Samson Leonte, „se zice că s-au aşezat mai întâi şapte ruşi, veniţi din Galiţia (ţara leşească), cu capre şi aflând lunca frumoasă, cu codrii seculari, neatinşi de secure, ba nici de picior omenesc, apoi făcând oarece poiană prin tăierea pădurii spre nutrirea caprelor, s-a format comuna Leş, după numele leşilor, care mai târziu au dispărut, formându-se comuna prin emigrare mai mult de prin sate bucovinene şi ardelene, aflând bune mijloace de trai în creşterea vitelor, căci trăiau numai cu lăptării şi carne, vânat de soi, ba şi bouri (zimbrii)", peşti în abundenţă (între alţii păstrăvi şi lipeni mai mulţi)."

Prof. Anton Coşbuc, care s-a referit în lucrarea sa la obârşia satului Leşu a analizat din mai multe puncte de vedere variantele arătate mai sus, fiind de părere că „există câteva motive serioase" ce fac ca tradiţia potrivit căreia Leşu a fost înfiinţat de Ieşi să nu aibă în totalitate un substrat real, deoarece „această tradiţie este foarte puţin cunoscută; abia câţiva bătrâni ştiutori de carte mi-au povestit despre cei şapte leşi veniţi din Galiţia. În schimb, este foarte răspândită credinţa că Leşu a fost întemeiat de ruşi. După unii, aceştia au venit din Bucovina şi şi-au aşezat turmele lor în stânga văii unde sunt astăzi grădinile Arteneştilor; după alţii, ruşii au fost din Ilva Mică şi au venit pe Valea Leşului «a peşti» oprindu-se la Pietroasa (loc în apropierea văii la vreo 7 km. din sus de sat), unde şi-au ridicat colibe."

Potrivit altei variante cei dintâi locuitori au fost din Sângeorz (azi oraşul Sângeorz Băi). Mai există o schiţă istorică a comunei Leşu, scrisă tot de un necunoscut între 1857-1871, în care se spune că Leşu s-a format din mijlocul românilor din Ilva Mică.

Rezultă deci că tradiţia cu leşii nu este unică, dar era totuşi cea mai cunoscută şi se pare cea mai acceptată. În legătură cu atribuirea denumirii comunei Leşu, au circulat şi unele legende. Una din ele spune: „Când era Ştefan cel Mare vodă peste Ţara Moldovei, vineau pizmaşii roi-roi asupra lui, căci îl duşmăneau văzându-i vitejia. Ştefan, care şi ziua şi noaptea era cu ochii în patru, cum da de veste că vin pizmaşii din o parte ori din alta, le ieşea în cale şi ţi-i snopea, de le trecea pofta de-a mai veni în Ţara Moldovei.

Se întâmplă însă că odată, pe când Ştefan era dus la vânătoare, după un cerb, despre care se spunea că e năzdrăvan, tăbărâseră în ţară o mulţime de leşi, prădând şi omorând tot ce le venea în cale. Ştefan, prinzând de veste, le ieşi în cale, dar văzându-i că-s şi de zece ori mai mulţi decât ai lui, îi lăsă ca să-şi facă voia prin ţară, iar el se retrase în munţi, cu toate bogăţiile ţării, unde înmulţindu-şi armata, aşteptă un timp bine venit, ca să-i poată lua la răfuială. Aşa şi făcu. Leşii, văzând că Ştefan nu-i ca-n palmă, îl căutară până ce au dat de veste că-i ascuns în munţii Ardealului. Se luară deci după urmele lui şi-l aflară din sus de Câmpulung lucrând la o biserică. Crezând că Ştefan nu prea are oameni se luară după el, dar mai mare le-a fost spaima că, pe când era să-l ajungă, se trezesc înconjuraţi jur împrejur de oameni de ai lui Ştefan. Se încinse o harţuială de credeai că piere lumea. Picau românii moldoveni, dar mai picau şi leşii, de era o vale de sânge. Românii îi omorâră până la unul, iar drept pomenire că şi ăst neam a umblat pe aceste locuri, Ştefan făcu un sat la care îi puse numele Leşu (e vorba de Leşu Ilvei)."

Fireşte în cunoaşterea originii, vechimii şi denumirii unei aşezări umane, un loc important îl ocupă şi toponimia aşezării. În această privinţă o contribuţie de seamă a adus prof. Nicolae Drăgan, în lucrarea sa intitulată Toponimie şi istorie, care în ce priveşte explicarea etimologică a Leşului (apă şi sat), socoate că aceasta „este deosebit de grea din pricină că pot fi socotite la fel de valabile, oricare din punctele de vedere adverse." Autorul lucrării trece în revistă totuşi pe mai multe pagini numeroasele variante utilizate, în graba timpului, în diferite documente oficiale ori lucrări de specialitate, de la Less - care înseamnă loc de pândă, slavul Les (aluniş) până la Leşi (poloni), care aşa cum s-a arătat mai înainte, se pare că sunt întemeietorii aşezării.

Etimologia aşezării de la poalele Heniului a preocupat şi pe alţi istorici şi oameni de litere din judeţ, cât şi pe autorităţi. Aflăm astfel că în 1923, autorităţile guvernamentale au solicitat organelor administrative din judeţele României să facă, unde era cazul, propuneri de schimbare a denumirii unor aşezări, în special din Transilvania, care fuseseră maghiarizate. Principiile care trebuiau avute în vedere erau următoarele: „Să se dea satelor foste româneşti sau în momentul de faţă româneşti numire română obişnuită sau vechea numire care se mai păstrează în amintirea bătrânilor pe hărţi vechi, sau în documente locale. Formarea de nume cu totul noi sunt de recomandat numai în cazuri extreme şi atunci numai în asentimentul localnicilor. Comisia judeţeană constituită pentru a face propuneri în acest sens, formată din: Virgil Şotropa, Nicolae Drăganu şi Iulian Marţian, a propus în cazul Leşului: primul să se cheme Leşeni, iar ceilalţi doi să se menţină denumirea de Leşu, care era de mult încetăţenită în memoria locuitorilor". Şi denumirea de Leşu a fost trecută şi pe hărţile judeţului şi ale ţării, după 1923.

Extras din "Leşu şi Leşenii - Mărturii pentru neuitare"
prof. Simion Lupşan, prof. Adrian Onofreiu, înv. Nicolae Lupşan, prof. Maria Suciu, preot Mircea Suciu, prof. Cristian Suciu
Ed. Mesagerul Bistriţa - 2003 ISBN 973-85666-3-0