Satele Rîpa de Sus (Vătava) şi Rîpa de Jos sunt atestate documentar în anul 1332 în “Documente privind Istoria României, veacul XIV, volumul III C, Transilvania (1331-1334)”, Ed. Academia RPR, 1954, Autori I. Ionaşcu, P.Câmpina, E Stănescu, M. Roller.

Conţinut document: “Art. 1332: Socoteala despre prima plată pe anul întâi (Arhidiaconatul din Ozd). Trebuie luat seamă că în ziua întâi a Parisemilor ( 4 martie 1332) magistrul Ion, Arhidiaconul din Ozd…..Nicolae din satul Rîpele ( latineşte Villa Rapularum) a plătit un loton de argint”.

Denumirea latinească, latina fiind limba utilizată în cancelariile vremii şi în special în cele biserceşti, a stârnit controverse privind traducerea exactă din româneşte. Considerăm că denumirea este traducerea în latină a denumirii celor două sate care încă nu erau separate, denumirea fiind utilizată de localnici, numele de Râpa sugerând forma de relief în care sunt aşezate acestea, în special malul stâng al Văii Rîpa fiind apropiat unor pante abrupte.

În sprijinul acestei idei vine şi faptul că în diferite documente ulterioare, maghiare şi germane se găsesc în traducere următoarele denumiri:

-  pentru Râpa de Jos: Repafalva (1338. mag), AlsoRepa (1644, mag.),Unter Rűbendorf (1754, germ), Nieder Rűbendorf (1850, germ.);

-  pentru Rîpa de Sus: Repafalva (1381. mag), FelsőRepa (1648, mag.), Repa de Szusz (1733, mag.), Ober Rűbendorf (1854, germ.).

Din anul 1936 satul Rîpa de Sus a primit numele Vătava după denumirea culmei  Vătava din nordul teritoriului.

Acest spaţiu a fost locuit din cele mai vechi timpuri, primele aşezări fiind în nordul teritoriului în zona numită Subcetate unde apare ceramică din epoca bronzului din cultura Witenberg (Sighişoara).

La nord de această locaţie se afla cetatea dacică de la Rîpa. “Cetatea de la Rîpa împreună cu cetăţile de la Idicel, Săcal, Monor figurează între străvechile cetăţi de pământ descrise de diferiţi istorici, originea lor precizându-se în vremea dacilor” ( după Petre A Boţianu). Această cetate a dăinuit până în secolul XVII fiind încă activă la începutul primei domnii a lui Petru Rareş, domnitorul Moldovei,  utilizată de acesta. Fiind construită din pământ şi lemn cu timpul s-a ruinat, localnicii vârstnici amintindu-şi de urmele puţului cetăţii care se mai vedea la începutul secolului XX. Zona nordică a cetăţii era întărită de puncte fortificate numite cetăţele de unde şi denumirea dealurilor din nord.

Evoluţia localităţilor a avut loc spre sud:

-         cătunul Gabza în apropierea cetăţii ( după Petre A Boţianu);

-         cătunul Herţa, cu o perspectivă bună de dezvoltare în zilele noastre

-    Satele Rîpa de Sus şi Rîpa de Jos s-au dezvoltat din grupele de case aflate în poienile cu izvoare din satului Rîpa de Jos şi centrul actual al satului Vătava. Cu timpul satele s-au extins crescând numărul de locuitori datorită unei bune natalităţi, dar şi datorită infuziei de populaţie de peste munţi, din Moldova, ca rezultat al transhumanţei, dar şi datorită refugiului din faţa năvălitorilor. Aşa se explică existenţa unor nume de familie de origine moldovenească: Şendrea, Nicoară, Boilă, Bodea, Moţoc,Bondrea etc.

Satul Dumbrava este atestat documentar în anul 1393 fiind denumit în limba maghiară Lyget, în anul 1733 fiind întâlnit sub denumirea Dumbrava. Numele evidenţiază frumuseţea acestor locuri cu numeroase poieni încadrate de codrii seculari, spre deosebire de Rîpe Dumbrava ocupă un teritoriu mai accesibil deschis spre Valea Mureşului. În decursul istoriei satul fiind afectat de multe ori de năvăliri, de trecerea diferitelor oşti, gospodăriile fiind distruse, locuitorii adăpostindu-se în cetatea Rîpa sau mai târziu în codrii de la nord. Dumbrăvenii au avut puterea să o ia întodiauna de la capăt să-şi refacă bunurile distruse şi să dăinuiască până astăzi.

Urmărind parcursul istoric al celor trei sate din comuna Vătava observăm că ele au avut un destin comun marcat de perioade cu numeroase vicisitudini, chiar tragice uneori acestea au dus la formarea de caractere aspre, dârze, hotărâte, harnice.

Enumerăm în ordine cronologică momente din istoria acestor locuri:

Perioada veche, epoca bronzului, atestată de ceramica tipică culturii Sighişoara (Witemberg) din zona Subcetate şi Gabza.

Perioada dacică, daci liberi retraşi în faţa cuceritorilor romani (aceştia construiesc castrul roman de la Brîncoveneşti) utilizează pentru apărare cetatea de la Rîpa.

Evul mediu se dovedeşte o perioadă foarte grea, năvălitorii trec valuri, valuri ultimii fiind tătarii.

Memoria populară reţine ultima încleştare cu tătarii în anul 1717 când bărbaţii din Rîpa, Dumbrava, Gledin şi Sebeş înving cetele de tătari eliberând 700 robi creştini ( după Petru A Boţianu). În toponimia acestor locuri au rămas denumiri: „ Drumul tătarilor”, „Poiana tătarului”

O pagină neagră în viaţa acestor locuitori este iobăgirea. Râpenii şi dumbrăvenii devin iobagii baronilor şi mai târziu a conţilor de la Brîncoveneşti (Ieciu), ultimii stăpâni au fost cei din familia Kemėny: “Conscrierea din 1820 arată că iobagii din Rîpa de Sus, 48 capi de familie erau iobăgiţi cneazului Samuil Kemėny iar 73 de familii baronului Wolfgang Kemėny”.

Revoluţia din 1848- 1849 aduce eliberarea iobagilor, împăratul Franz Joseph este nevoit să legifereze deziobăgirea. Foştii iobagi primesc o parte din pământul arabil, pădurile şi păşunile au rămas în stăpânirea feudalilor, a fost nevoie de ani buni de luptă în justiţie pentru revenirea acestora stăpânilor de drept, cea ce sa întâmplat în perioada interbelică.

Revoluţia din 1848-1849. Un tragism deosebit pentru locuitorii Râpelor şi în special ai satului Dumbrava cunosc evenimentele din anul 1848, 1849. La Marea adunare de pe Câmpia Libertăţii de la Blaj, din 3-15 mai 1848 au participat şi delegaţi din Dumbrava: Pop Gavrilă, Bendriş Iacob şi Harpa Ioan.

În luna februarie 1849 o parte din armata maghiară formată în mare majoritate din secui au prădat Hodacul, Ibăneştiul şi Idicelul de unde se îndreapă spre Monor şi Şieuţ, de aici ajung şi cotropesc Rîpele, Dumbrava, Huducul, Morăreniul şi Ruşii Munţi. Sunt adunaţi peste 200 de români din comunele amintite pe platoul Podăşel de la Dumbrava, dintre aceştia 40de bărbaţi au fost omorâţi după ce şi-au săpat gropile, iar mulţi alţii au fost ucişi în diferite locuri în drum spre Batoş, şi-au pierdut viaţa peste 100 de dumbrăveni, 15 din Rîpa de Sus şi 26 din Rîpa de Jos. La împlinirea a 90 de ani de la acest trist eveniment a fost ridicat la Podăşel un monument în memoria celor ucişi. Relizarea monumentului a fost coordonată de notarul cercual Petre A Boţianu, preotul ortodox Ionică Popescu, preotul greco-gatolic Augustin Boţianu, învăţătorul Axente Boţianu şi primarul Ionică Vlaicu.

- Orgiile vremurilor se abat din nou asupra locutorilor celor trei sate în timpul primului război mondial (1914-1918), un număr mare de bărbaţi sunt mobilizaţi în armata austro-ungară, luptând pe diferite fronturi şi-au dat viaţa luptând: 41 din Rîpa de Sus, 45 din Rîpa de Jos şi 38 din Dumbrava.

Suferinţele acestor oameni au fost amplificate de evacuarea forţată a populaţiei, în zonă fiind amenajată o a doua linie a frontului, refugiul a durat doi ani la întoarcere oamenii găsindu-şi locuinţele şi bunurile distruse.

Marea Unire din Decembrie 1918 şi perioada interbelică. Probabil prima perioadă luminoasă în existenţa satelor noastre,  realizeazandu-se o năzuinţă veche a românilor ardeleni, unirea cu Patria mamă, eveniment deschizător de perspective de dezvoltare deosebite pentru aceste comunităţi.

A luat parte la adunarea de la Alba Iulia o delegaţie formată din : Petre A Boţianu, notar, comandantul Gărzii Naţionale, învăţătorul Oprea Victor din Dumbrava, învăţător Maior Laurean şi Precup Ştefan din Huduc (Maioreşti), Micşăuş Ioan din Rîpa de Jos, sublocotenent Pantea şi Traian Pop din Ruşii Munţi.

În perioada interbelică cele trei sate au şansa de a fi conduse de Petre A Boţianu care a avut funcţia de notar, un mare patriot şi luptător pentru drepturile românilor din aceste locuri, un mare om de cultură, acesta a depus eforturi deosebite pentru ridicarea economică morală culturală a dumbrăvenilor şi rîpenilor. Contribuie direct la aplicarea reformei agrare, asigurând  împroprietărirea locuitorilor satelor şi foarte important revenirea acestora a unor suprafeţe însemnate de păduri şi păşuni din munţii Călimani. Cu extraordinarul simţ organizatoric Petre A Boţianu concepe câte un „Program edilitar si de dezvoltare” pentru cele trei sate pe perioada 1934-1970.

Acest program se aplică şi până la război se construiesc şcolile ( la Vătava se inaugurează şcoala la 1 decembrie 1929, la Rîpa de Jos la 15 octombrie 1933 şi la Dumbrava în 1940 era sub acoperiş), se ridică cele trei cămine culturale, începe construirea biesercii ortodoxe din Vătava, se aplică un program de sistematizare a satelor realizându-se centrele civice, trasându-se străzi noi, se amenajează drumul comunal între Vătava şi Dumbrava. În acelaşi timp se pune agricultura pe baze noi se realizează un program pomicol, fiecare sat având pepinieră de pomi; silvicultura este reorganizată, se înfiinţează pepiniere silvice, se construiesc case ale silvicultorului, case de vânătoare, se sistematizează exploatarea pădurilor.

Al doilea război mondial. Ocupaţia hortistă

 O perioadă grea în viaţa vătăvenilor, care ajung din nou sub stăpânire străină ( trupele maghiare ocupă satele în 10 septembrie 1940), concretizată în schimbarea administraţiei cu utilizarea limbii maghiare, învăţământul în limba maghiară, o parte dintre bărbaţi sunt înrolaţi şi trimişi pe front , alţii au fost înrolaţi în detaşamente de muncă forţată pe linia frontului; numeroşi locuitori au trecut graniţa în România (refugiaţii) şi numeroşi bărbaţi tineri au evitat înrolarea în armata hortistă ascunzându-se în pădurile din munţi (fugăii). Şi-au pierdut viaţa pe diferitele fronturi: 13 ostasi  din Vătava, 20 din Rîpa de Jos şi  14 din Dumbrava, iar alţii şi-au petrecu mulţi ani în lagărele sovietice.

Retragerea trupelor germane şi maghiare din satele comunei are loc în 7-8-9 octombrie 1944, în 9 octombrie întră în sate primele unităţi ale armatei sovietice.

Epoca comunistă    

Sfârşitul celui de al-II-lea război mondial aduce o nouă perioadă grea în viaţa românilor, determinată de instalarea aşa-zisei societăţi socialiste, comuniste, instalată de armatele sovietice, ocupante. Se remarcă mai multe evenimente care au marcat viaţa oamenilor de aici:

-         aplicarea Reformei agrare din martie 1945. Veteranii de război şi ţăranii cu mai puţin de 5 ha primesc pământ la Batoş şi Uila . Mai târziu aceste terenuri sunt luate de stat la I.A.S. Batoş unde s-au înfiinţat vestitele livezi din zonă;

-         În anul 1951 comuna Vătava este trecută de la raionul Reghin la raionul Topliţa, conform ideii de avea şi acest raion agricultură şi implicit G.A.C. (Gospodărie agricolă colectivă). 

-         Instalarea autorităţilor comuniste întâmpină o poziţie făţişă, în special în satul Vătava. În 1948, 8 februarie sunt arestate 15 persoane cu acuzaţia de „ instigare la contrarevoluţie”, printre ei se afla notarul  P.A. Boţianu, preotul Teodor Tanco, inginerul Doroftei Şularu, învăţătorul Petru Tătărău, agricultorul Vasile Pop „ Ciron”. Aceştia sunt duşi la securitatea din Tîrgu Mureş şi apoi la Tribunalul Militar din Cluj. Subliniem că familia notarului Petre A. Boţianu a fost scoasă din casă de către membrii celulei de partid. Bunurile de valoare din casa  au fost distruse printre care şi o valoroasă bibliotecă. Casa va devenii sediu C.A.P. Vătava.

-         La 20 iulie 1950 se inaugurează prima G.A.C. din raionul Topliţa, G.A.C. „ Răsăritul” la Vătava (teritoriul nu corespundea din punct de vedere agricol dar probabil era nevoie şi în raionul Topliţa de un G.A.C. – neşansa vătăvenilor). Din G.A.C. făceau parte 33 de familii, având comasat teren în zonele Vîlcele, Miri şi Dos.

-         După război situaţia locuitorilor celor 3 sate era deosebit de grea din cauza „ cotelor” , plata către Uniunea Sovietică a despăgubirilor de război. Se contribuia cu animale, cereale, fructe, legume şi alte produse agricole. Grâul se lua în totalitate, pâine de grâu se consuma numai în sărbători. Cotele încetează în anul 1956 şi urmează o perioadă de relativă prosperitate, concretizată în construirea de locuinţe noi, multe din construcţiile actuale datează de atunci. „ Binele” se termină în 1962, anul încheierii colectivizării (cooperativizării).

-         În 1959 se pun bazele aşa numitei Întovărăşiri, un preambul al viitorului C.A.P.

-         Încheierea cooperativizării din 1962 s-a făcut cu numeroase savolnicii din partea conducerii comuniste a comunei şi raionului : rezistenţa cetăţenilor la înscrierea în C.A.P. a fost înfrântă prin bătaie, reţinere la miliţie, trimiterea elevilor şi studenţilor de la şcoli acasă. Au rezistat acestor presiuni 13 familii ( la Vătava) rămânând ţărani individuali. Aceştia au primit loturi de folosinţă la Branişte, un teren utilizat înainte mai mult ca păşune, cu slab potenţial agricol.

Efecte negative ale perioadei socialiste:

-         distrugerea ordinii de drept naturală, a proprietăţii private, oamenii regăsindu-se deposedaţi de bunurile materiale şi obligaţi să se manifeste în colectivism.

-         Sărăcirea a fost o urmare nefastă, deşi cantitatea de muncă pentru stat era foarte mare.

-         Pierderea respectului pentru proprietate, sustragerea unor bunuri necesare de la locul de muncă ( exemplu: o traistă de ştiuleţi de pe lotul pe care îl lucrau, considerat furt din avutul obştesc), atitudine negativă faţă de muncă.

-         Afectarea mediului prin utilizarea unor mari cantităţi de îngrăşăminte chimice, de insecticide şi fungicide.

Aspecte pozitive:

-         Şcolarizarea întregii populaţii de copii în condiţii bune.

-         Continuarea studiilor la licee, şcoli profesionale şi ulterior la universităţi.

-         Introducerea în agricultură a unor tehnici moderne: mecanizare, comasarea terenurilor agricole, lucrări de îmbunătăţiri funciare, introducerea de soiuri adecvate de cereale, creşterea animalelor din rase valoroase.

-         Activităţi de culturalizare a cetăţenilor, păstrarea tradiţiilor locale.

Revoluţia din Decembrie 1989- este primită cu deosebit entuziasm de locuitorii comunei (excepţie fac cei care au beneficiat direct de starea anterioară).C.A.P.-urile din cele trei sate au fost desfiinţate printre primele din ţară prin hotărârea membrilor acestora. Trecerea la noua formă de proprietate şi noua organizare economică se dovedeşte a fi foarte dificilă datorită fărmiţării terenurilor agricole în loturi mici, scăderea spiritului de întreprinzător în epoca comunistă, lipsa mijloacelor financiare. Cu toate acestea în cei 20 de ani au apărut exploataţii zootehnice de creşterea a bovinelor a ovinelor, s-a dezvoltat bine comerţul, au apărut locuinţe moderne, a fost introdusă apa în cele trei sate, s-a regularizat cursul Văii Rîpii, s-au amenajat străzile satelor.

          Nota: cu toate greutăţile şi asprimea vieţii, de-a lungul existenţei lor, vătăvenii, rîpenii şi dumbrăvenii s-au dovedit a fi creatori de frumos şi de tehnică:

-         în fiecare casă femeile au fost mari meştere în cusături, ţesături, cojocărie. Costumul popular de aici fiind de o frumuseţe deosebită, locuinţele deşi simple sunt frumos aranjate şi curate.

-         În aceste sate se găsesc printre cele mai frumoase obiceiuri, cântece şi dansuri populare. Acestea au fost valorificate de ansamblurile Căminelor culturale încă din perioada interbelică.

-         Tehnica populară era foarte dezvoltată. Pe cursul Văii Rîpii la nivelul anului 1914 erau iventariate peste 20 de mori de apă, pive, prese de ulei şi vâltori. Acestea erau folosite de locuitorii satelor din zonă. Au existat meşteri în lemn cioplitori în piatră, cojocari, fierari.

Surse bibliografice:

1. 1.     I. Ionaşcu, B.Câmpina, E. Stănescu, M.Roller, Documente privind Istoria României, veacul al XIV-lea, volumul III, C, Transilvania (1331-1334), Ed. Academia RPR, 1954.
2. Petre A. Boţianu, Memorii. Discursuri. Documente. Studii social-istorice. Povestiri de vânătoare, Ed. Fundaţiei Chirurgicale „ Sf Ioan”, Tîrgu Mureş 2002.
3. 3.     Valeriu Lazăr, Repertoriu arheologic al judeţului Mureş, Casa de Editură Mureş Tîrgu Mureş 1995
4. Coriolan Suciu, Dicţionar istoric al localităţilor din Transilvania, Ed academiei R.S.R, Bucureşti 1967
5. Mihai Tomşa, Oglinda unui sat de la poalele Călimanilor – Rîpa de Jos (date monografice), 1976.

                                                               Profesor Pantilimon Cioată